În loc de „Buni zori!”. Iubire veche

 

De pe partea stângă a plăpumii te arăți tu,
De pe partea dreaptă a plăpumii mă arăt eu,
Tu te ivești prima,
Zorii sunt tulburi,
Naveta poartă noaptea în cap,
Eu mă arăt al doilea
Când doar mirosul trupului tău a mai rămas în aer,
Pun haine din ce în ce mai groase pe mine
Fiindcă în odaia în care scriu
Soba a uitat demult trosnetul lemnelor.
Vii seara târziu,
Pufoaica e caldă pe dinăuntru
Și-mi încălzesc mâinile acolo unde-ți bănuiesc sânii,
Buzele tale crăpate mă sărută, scuzându-se, parcă,
Apoi aprinzi ca pe o candelă vietatea mică a teracotei,
Eu, care tocmai am agățat peștele unei idei
Bat mai departe obrazul mașinii de scris
Nici nu știu cum ai ajuns deasupra ligheanului cu apă fierbinte
Apoi mă chemi și pe mine
Și mă ajuți să mă spăl minuțios
Aproape că nu mai știu care din noi a adormit primul
Aproape că nu mai știu de când faci naveta,
Rata îți lasă cadou o transpirație colectivă,
Și eu sunt navetist
Spre stele, miros probabil a ultima metaforă care e ca un gard
De care se freacă vietățile pădurii,
Panglica mașinii de scris, pe care o schimb adesea,
Îmi înnegrește degetele,
Cred că ne și iubim uneori
Când eu termin un capitol de carte
Când tu iei chenzina și vii cu un pui congelat
Și o sticlă cu vin de regiune
Și amândoi uităm plapuma deoparte,
Focul schimbă în cenușă naiul atâtor vreascuri
Iar eu cânt despre dragoste fără literele mașinii de scris
Iar trupul tău fără pufoaică
Ar face să crape de ciudă actrițele de cinema.
(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea fără nume”)