Dispariția dintre cei vii a Patriarhului m-a șocat, m-a întristat, m-a nedumerit. Nu pentru că moartea unui om de 92 de ani ar fi împotriva regulilor lumești, ci pentru că acea nefericită operație s-a petrecut intempestiv. Ea mai putea aștepta, iar inima Patriarhului ar mai fi putut bate, nesupusă șocului anesteziilor și șocului emoțional.

L-am respectat și iubit pe Patriarh, începând cu o întâmplare care a marcat adânc relația dintre mine și cel aflat în fruntea Bisericii Ortodoxe Române. Treceam, acum mai mulți ani, pe Calea Victoriei. Conduceam absorbit de griji Dacia mea albastră, cam hârbuită. Era 15 iunie, ziua de naștere a tatălui meu. Era 15 iunie, ziua morții lui Mihai Eminescu. Mi-am aruncat privirea, trecând prin fața Ateneului, spre statuia geniului tutelar al poeziei românești. Mi-a atras atenția un grup de patru, cinci persoane aflate lângă impresionantul monument realizat de Anghel. Una dintre ele, mai înaltă, purta veșminte albe și părea ea însăși un monument. Am oprit, am parcat mașina și m-am apropiat de grup. În alb era Patriarhul Teoctist care oficia, fără televiziuni, fără reclamă, fără public, o slujbă pentru Eminescu. A fost cea mai tulburătoare rugăciune la care am asistat în viața mea. Se mai afla acolo Eugen Simion, pe atunci președinte al Academiei. La plecare, am îndrăznit să mă apropii de Patriarh. Nu știam cum să mă adresez. I-am spus: Părinte, tatăl meu s-a născut în această zi și a murit tânăr, fără lumânare. Vă rog să spuneți o rugăciune și pentru tatăl meu. Eram doar noi doi pe o alee, aproape de mașina care îl aștepta. A făcut-o. Cu o voce așezată, caldă, aproape șoptită. I-am mulțumit cu toată căldura. Am povestit întâmplarea într-un ziar unde scriam săptămânal și care îl înjura sistematic pe Teoctist pentru o bănuită colaborare cu organele de represiune comuniste. N-am crezut niciodată asta. Am primit un telefon de la Preafericitul. Frate Luciane, mi-a zis, scrisul tău despre mine va intra într-o carte a vieții mele la care lucrez. Patriarhul se arăta mișcat și emoționat. Mișcat și emoționat eram la rându-mi.

De atunci s-a întâmplat să ne mai întâlnim, să-l ascult, să-mi îngădui la rându-mi opinii. M-a rugat să scriu despre Catedrală și despre cei care se opun acestui vis frumos. Am făcut-o și n-am prea făcut-o. Se opuneau într-adevăr prea mulți. Pe unii i-am văzut în aceste zile lăcrimând lângă catafalcul său, prezenți acolo în nesfârșita lor vânătoare de voturi.

În 2004 l-am sunat pe Patriarh și i-am vorbit despre un proiect editorial care îl includea. Era vorba de un album de portrete. După cel al Majestății Sale Regelui Mihai urma cel al Prea Fericitului Părinte aflat în fruntea ortodoxiei române. L-am rugat să-mi trimită un text în care să povestească ceva neștiut despre viața sa. Iată textul pe care l-am primit a doua zi și care vorbește negrăit de emoționant despre începuturile celui care, de la 13 ani s-a rupt de viața lumească, dedicându-se celei monahale:

„Din noianul amintirilor copilăriei, ca fiu penultim din cei unsprezece frați ai familiei, când nu împlinisem șapte ani, modesta noastră școală, organizată în ograda unui vecin, a fost asaltată de copiii satului. Fără știrea părinților, am intrat cu ei la școală și, deși nu aveam șapte ani, neuitatul profesor Gheorghe Romanescu, director și învățător pentru toate disciplinele, m-a înscris în catalog potrivit prenumelui: Arapașu. Aflând, tatăl meu a ordonat întreruperea școlarizării mele, de care îi lipsise și pe ceilalți nouă frați dinaintea mea. În schimb, neuitata și scumpa mea mamă mi-a luat apărarea, la care s-a adăugat și tânărul director al școlii, care nu s-a lăsat convins de argumentul tatălui: „Doar n-am de gând să-l fac popă, Cucoane Gheorghe!”, pentru care îi port chipul în suflet și în rugăciune alături de părinții Marghioala și Dumitru. Marea schimbare a tatălui meu s-a produs în liniștea unei înserări, când mama mi-a cerut să citesc din cartea de istorie, deschizând la lecția: Ștefan cel Mare. Chipul și vitejia marelui Domnitor se întrupau în mintea întregii familii prin intermediul literelor din carte. Ostenit și învins la Războieni, neprimit de mama sa, care îl trimite la luptă, încurajat apoi de duhovnicul și rugătorul său, Daniil Sihastru, Ștefan cel Mare adună oștirea și biruie pe necredincioși, zidind încă o mănăstire.
Liniștea lăsată de acest episod dramatic este întreruptă de bunul meu tată, care, mângâindu-mă pentru prima dată și ultima dată, glăsui în lacrimi: „Ia mai citește o dată, măi băiete!”. Aceste cuvinte mi-au rămas în suflet ca un izvor nesecat în setea de a sluji Biserica și semenii.”

Textul, pe care-l am, poartă semnătura olografă, discretă ca o bisericuță-chivot, cu două cupole deasupra, a Patriarhului.

Copilul de țărani, „penultimul din cei unsprezece frați”, și-a asumat o misie uriașă în viața creștinismului. Alături de Papa Ioan Paul al II-lea, și el dus între cei drepți, a reușit istorica împăcare, chiar dacă doar de o zi, a celor două biserici creștine, separate de o mie de ani de stupidul orgoliu popesc. Copilul de țărani, cu o viață mult mai chinuită decât o știm, de luptă și credință, s-a stins. Mă rog pentru el așa cum el s-a rugat într-o zi dedicată lui Eminescu, pentru odihna sufletului tatălui meu.

(Lucian Avramescu, 2 august 2007, din volumul „Ciorne II”)