Jurnal telegrafic, de front. Ziua de ieri, albastră, cu fumuri pe care vântul le fură de la gura hornurilor. Nu mai apucă să dea autografe pe cer, iscălindu-se caligrafic și îndelung. Patru meșteri bat în cuie cofraje, pe schelele Bisericii din Livadă.
Vine de la Cluj Napoca sângereanul Dumitru Vișoiu. Cară cu grijă niște pachete. Sunt cadou de ziua Giorgianei, dar sunt pentru amândoi. Felicitați-o din partea mea pentru ideea genială pe notărița Mariana Ionescu din București, prietena voastră.
Apoi Mitică scoate dintr-un pachet sigilat un pick-up nou, dar vechi ca adolescența mea. Apoi două perechi de discuri Electrecord. Tot făcându-le cadou, nu le mai am de treizeci de ani. Discurile Electrecord au hârtia galbenă. Parcă-s palimpseste îmi zic în cap, sau manuscrise antice de la Marea Moartă. Înăuntru sunt neatinse.
Citesc coperțile primului, intitulat, ca o mai veche carte a mea, ”Bună sera, iubito!”.
Voce – Loredana Groza, care se arată oblic, cu o privire timidă, pe care a risipit-o pe traseu.
Recită: Ion Caramitru.
Versuri: Lucian Avramescu.
Muzică, orchestrație, mixaje: Adrian Enescu.
Made in Romania, Electrecord Stereo.
Undeva, în stânga, sunt șapte titluri care-mi aparțin: Îți citesc în ochi, Toate femeile, O inimă de 16 ani, Să-ți spun adio, Tu și eu, Măcar o clipă, Bună seara,iubito.
Mitică ne arată, fiindcă eu am uitat cum se face cu această frumoasă sculă antică, iar soția mea nu prea era pe Terra când discurile Electrecord se roteau, muzical, pe un ax ciugulit de ciocul de ebonită al unei pârghii ca o cumpănă de fântână. Se aude grav-ironică vocea lui Pino Caramitru: ”Toate femeile tinere sunt frumoase, toate femeile care au fost tinere au fost frumoase, Femeile au o clipă când trec ca un tren accelerat prin gara tinereții fără bătrânețe, În rest, halte, bariere, triaje, interstațiile amăgirii și așa mai departe”. E o poezie din aceeași carte a mea pe care actorul o spunea uneori în spectacole. Apoi Loredana umple salonul de la parterul unde ne găsim cu ritmurile ei de 16 ani și vocea care ieșea direct din inimă.
Nu mai am timp să citesc titlurile de pe discul doi, ”Un buchet de trandafiri”, cântat de aceeași Loredana, în gloriosul ei debut. Giorgiana exclamă: Și aici versurile toate sunt ale tale! Enescu a știut să aleagă!
Solfegiez amar în gând. Prietenul meu, compozitorul de muzică de film nu mai e, iar eu mut, exist doar pe jumătate.
N-am terminat, spune clujeanul, fiu al Dorinei și Mihai Vișoiu, trăitori în sat. Și desface, cu delicatețea cu care magii decopertau o taină, un pachet din care sunt extrase una câte una cărți pe care nu le-am mai văzut. Primele mele cărți, de debut, de intrare în Uniunea Scriitorilor, de…Dumnezeule! Stilul meu risipitor m-a îndemnat să fac cadou și ultima carte a mea, sortită să-mi stea în bibliotecă. Unii prieteni le-au luat singuri spunându-mi că eu le mai găsesc.
Mângâi o copertă din trilogia ”Nu cer iertare”, făcută de penița luminoasă a lui Sabin Ștefănuță, grafician care a fugit în Germania unde a făcut o frumoasă carieră. Apoi cartea pe care atât de mult am iubit-o, eu care-mi dau uitării cărțile, ”Un liber albatros”. Și ”Ei, aș! Spunea poetul”…
Apoi sângereanul clujean revine cu detalii. Aparatul e sensibil, iar discurile se uzează iute. Le expuneți, că doar e un mare muzeu aici, dar muzica o copiați – și ne arată ceva minuscul care poate fi dat tare. În sălile care adună viața și truda poetului Lucian Avramescu, e bine să se audă.
Mitică pleacă la București, apoi la Cluj, nu înainte de a vedea cât am ridicat din Biserica din Livadă, unde patru meșteri erau ieri pe schele. A văzut și proiectul desenat de mine. E încântat. Nu-l las să fugă înainte de a-i scrie o întrebare: De unde ai procurat toate astea?
E o poveste lungă, complicată și simplă și-mi arată tetefonul. Discurile le-am cumpărat prin internet de la Constanța și Timișoara, aparatul de la…, cărțile de pe unde le-am găsit. Ne îmbrățișăm din ochi.
De când am amuțit se petrec multe lucruri memorabile în viața mea.
Aseară, fără fast și musafiri, mai ales că mama Giorgianei, care locuiește în alt sat, a fost luată cu salvarea, cuprinsă de o răceală care poate fi orice, încerc ceea ce făceam mereu în alți ani. Încerc să-i cânt singur, de ziua ei de naștere, ”La mulți ani!”. Vocea nu iese, doar un suflu care ar trebui să semene cu ce vreau eu să urez a fost descifrat după buze de sărbătorita care îmi cade în brațe plângând în hohote. Tu vrei să-mi cânți ”La mulți ani!”, apucă doar să spună și nu știu dacă am plâns amândoi, sau în sufletul meu fără glas s-a făcut o lacrimă mare care ar fi vrut să cânte și n-a putut decât să se facă apă sărată, impreunându-se în șuvoaie.
Buni zori, prieteni!
(Lucian Avramescu, 30 martie 2021, Sângeru)
