”Dar nu voi înceta să laud toamna, toamnele care mi-au deschis sudul și nordul, rărăritul și apusul”… scria poeta Florența Albu, pe coperta uneia din cărțile ei, ”Banchet autumnal”. Umblând, când nu plec aiurea, prin biblioteca mea de la Sângeru, construită în ultimul deceniu, pentru Luciana mai ales, nebănuind că voi avea de luptat cu fiara tabletei, televizorul monstruos și lighioana internetului, m-am gândit că fac un lucru normal, pe care l-am comis și pentru copiii mei cei mari, Alis și Arin, adunându-le și dăruindu-le cărți. Trag nădejde ca foșnetul foii tipărite, duios ca o pădure eminesciană, să nu dispară din casa mea. Florența Albu a fost un mare condeier liric al României, de care Uniunea Scriitorilor s-a despărțit, ca de obicei, printr-un comunicat șters, de parcă era scris de Gigi Nețoiu, scriitor din pușcărie, atunci când poeta s-a stins. Anunțul, același pentru toți scriitorii care mor, e tipărit, contra cost, la rubrica publicitară adecvată, pe 15 quadrați, în trei ziare. Restul face benevol presa noastră de Sexi Brăilence și Terente Cristian, pentru cititorul avid de orice, mai puțin de evenimentul trist al morții scriitoarei Florența Albu. Cartea a căzut peste mine ca un reproș, de parcă mi-a zvărlit-o în față păcatul uitării. Poeta din Bărăgan, dintr-un sat pe care-l cânta psalmodiindu-l, mi-a publicat poezii într-o revistă bucureșteană unde se ocupa de secțiunea vers și, cunoscându-ne, am fost mulți ani prieteni.
Da, Florența, aș lăuda și eu toamna, dar n-am candorile tale, vocea ta de melancolii, creionul învelit în catifeaua ruginie a stejarilor care mor cu fiecare frunză care pleacă spre pământ. Și tu ai plecat. Nu știu dacă în mansarda ta din spatele Spitalului Colțea, scriitorimea administrativă a făcut un pic de muzeu memorial sau odăile, două, au fost vândute de neamurile puține care împrejmuiau singurătatea ta. Eu, amintindu-mi-te azi, prin reproșul unei coperți care-a căzut din raft, îți transmit în cer rugina toamnei de la Sângeru, unde n-ai apucat să ajungi și întreaga mea iubire pentru lumina scrisului cu care m-ai învelit .

Încet, încet, ziua de mâine e înlocuită de ziua de ieri
Și-n timp ce ziua de ieri se face amintire
Ziua de mâine devine tot mai scurtă
Ca un pom căruia-i cad toamna frunzele,
Cele cu care, ridicându-se pe vârfuri, atingea cerul
Ploaie nesfârșită pe casa cu amintiri
Și vântul care a luat acoperișul vechi
Cine să mai afle că acolo
Născutu-s-au bunicul, tata și chiar eu
Numai că ei au murit în aceeași penumbră
A odăilor mici, mirosind a gutui și a lumânare
Iar eu încă nu mi-am aflat locul,
Gutuile sânilor tăi mă ademenesc
Iar spirtul umblă prin creioanele mele în zori
Asmuțindu-le să alerge iepurii albelor câmpuri
În timp ce ziua de mâine se scurtează
Tot mai lungă e ziua de ieri,
Iar frunzele îngroașă stratul ruginiu al amintirilor
În juru-mi se răresc oameni dragi
Care se fac amintiri,
Amintiri,
Amintiri

Falimentul literaturii sau falimentul sufletului? Notam zilele trecute nedumerirea unei scriitoare care a trăit ani mulți afară și care, întorcându-se acasă, a găsit librăriile de unde cumpăra cărți în tinerețe, sau unde își lansa cărți, preschimbate în magazine de poșete sau șaormerii. Scriitorul-călugăr, pitit în chinovia lui de cărți, zidit ca Ana lui Manole între pereți de coperți, a devenit rar, sau nu mai e. Literatura e înlocuită încet de cinematografiile productive pe mici și mari ecrane, iar calitatea creațiilor se scufundă anual, mai adânc, în balta cu mormoloci a comercialului. Vestea că, pentru prima oară, Premiul Nobel pentru Literatură e acordat unui cântăreț, Bob Dylon, e cel puțin stranie. Am avut șansa dar și ghinionul de a fi spectator la un concert al lui, unul din puținele, oarecum ratat. Mă găseam cu un coleg din presă la Ierusalim, pentru un interviu cu premierul de atunci al Israelului și s-a nimerit ca în seara aceea să aibă loc un concert al marelui cântăreț care venea din America, în centrul religios al lumii, inclusiv al lumii mele creștine. Am fost și noi, alături de alte mii de spectatori băștinași sau veniți din alte țări, acolo. Era, cu adevărat, un eveniment. Dylan a ținut să cânte nu piesele lui cunoscute, făcând surpriza de a aduce doar piese noi. N-a avut, așa se petrece mereu cu vedetele, succes. Oamenii așteptau cântecele lui cunoscute, fredonate pe întregul glob. A mai fost și o pană de microfoane, ceea ce se petrece rar la un astfel de megaconcert. E ce-mi amintesc de acum mulți ani. Era cred prin anii 80 și ceva.
Dar nu despre cântărețul american vreau să grăiesc, ci despre tragedia de a ne despărți, definitiv poate, de cartea de literatură. Copiii, prizonieri ai tabletei și micului ecran, nu mai citesc deloc cărți. Citesc doar în rezumatul obligațiilor șolare, cei mai mulți. Muzeul din casă al bibliotecii rămâne nevizitat, mângâiat doar de pămătuful pentru praf al menajerei. Concomitent cu abandonarea poeziei, prozei se petrece – nu sunt sigur – și un abandon al romantismului care luminează unghere frumoase din om. Moare, deodată cu literatura, candoarea lumii. Dar poate că nu-i așa, iar eu, ca de atâtea ori, mă păcălesc.

Profesorul Dulcan, unul dintre filosofii medicinei împreunate cu credința, răsfățat de lectorii noii religii Facebook, zice sau scrie vorbele de mai jos, despre pizmă și dușmănii, care mi-au atras atenția. Are perfectă dreptate eminentul dascăl și, pentru a afla asta, n-are nevoie cred de confirmarea mea. Viața ne e scurtată de dușmănii, pizmă, acreala vecinătăților și, când se nimerește, ne e ținută vie și stimulată de proptelele care se pun toamna prunilor încărcați, ale bucuriilor, satisfacțiilor, împlinirilor. Stăm rezemați în bastonul zâmbetului și ne prăbușim ofiliți când ne dau ocol necazurile și câteodată brânci. Țin ele, însă, gândurile rele și bucuriile de psihicul meu, pe care-l apelează filosoful existenței? Dacă n-am acces la bucurii, dacă nu-mi ies, dacă nu mi se brodesc și nu mi se întâmplă uneori sau adeseori, cum fac să râd? Dacă mă macină un necaz real, profund, adânc dureros, cum mă vindec de plâns, domnule Dulcan? Dacă plânsul nu-i o slăbiciune a mea, ci expresia, extrasă din oceanul sărat al lacrimei omenești, a unui necaz trăit, legat să zicem de moartea, nu fizică, ci sufletească a unei persoane dragi și apropiate?
Da, profesorul se referă la șansa mea de a opta între râs și plâns, între gândul săltăreț ca o sârbă și cel întunecat, ca un clopot care bate rar, anunțând că în satul vecin a fost călcat de camion un bătrân de care te legau amintiri. Ce ne facem când râsul și plânsul nu țin de disciplină și educația sănătății, ci de fatalitate?
Da, gândurile rele ne iau din viață, iar cele bune ne înviorează și ne fac să trăim matusalemic. Cum devenim latifundiari de bucurii și cum putem ocoli crisparea și necazul care ne frământă și ne omoară în cele din urmă nu ne mai spune dascălul, fiindcă nici el nu are răspuns. Știu, trimiterea la Dumnezeu, puterea vindecătoare a credinței, dar până-ți îngropi un om apropiat, Cel de Sus stă deoparte și te lasă să bocești. Te lasă, adică, pradă amărăciunii.

Ferește-te să ai dreptate, scria poetul, adăugând că periculos e să ai dreptate când ești îndrăgostit. Dreptatea ți-o cauți și măsori într-o polemică. Ce se petrece când polemizezi cu femeia pe care o iubești, sau cu bărbatul de care depinde sufletul tău, dacă ești femeie, și-i ceri să-ți dea dreptate când o ai? Ura vine din înfrângerea sentimentului de dreptate. Nu-ți poți permite luxul de a-i urî pe cei pe care-i iubești, fiindcă nu-ți dau dreptate atunci când dreptatea e evident de partea ta. Am călcat pe un șarpe, spui tu, arătând mușcătura din talpă! Minciună! Ai fi murit! – ți se zice, cu apodictică apăsare de călcâi pe grumaz. Dar sunt șerpi neveninoși! Degeaba.
El era slab ca o pâine-azimă din deșert. De ce ești atât de slab, l-a întrebat un drumeț? Fiindcă nu mai am nimic de pierdut. Toate vin către mine și sunt fericit.
Alt el păruse, la primele noastre întâlniri, opulent și nemărginit în surâsuri. Toate i-au mers din plin. Copiii i s-au făcut mari, cu uriașă bogăție sufletească în ei, cu averi de cultură și bunuri lumești pentru care nu mai era nevoie să alerge. Viața fredona melodii mângâietoare în urechile lor și ale amicului meu, fericitul. Cum de a devenit el cel mai nefericit om de pe pământ, fiindcă asta mi-a spus, întâlnindu-l? Cum adică, cel mai nefericit? De unde știi tu adâncimea nefericirii, tu care ai fost un etern învingător, chiar pe tărâmul întâmplător al norocului? Toate ți-au mers din plin, avere, dragoste? Nici gloria nu te-a ocolit, i-am spus prietenului meu, cel care – în clipele de plictisit răgaz – desena și o făcea cu talent subțire și dichisit cu o peniță de cristal. Sunt cel mai nefericit om de pe pământ, mi-a zis el, fiindcă nimic din tot ce s-a adunat în juru-mi nu este din piatra adevărului. Și adevărul ce e? Ce e? – l-am întrebat. E atunci când dragostea celor din jurul tău și a celor care au fost în jurul tău se frânge nu ca azima caldă a pâinii. Acum toți vor de la mine ceva și adevărul s-a preschimbat în minciună și, așa cum scria Apostolul Pavel către corinteni, acolo unde dragoste nu e, nimic nu e, iar de-aș avea cedrii și averile fără margini, nimic nu-mi folosește.
Bogat și trist, prietenul meu își măsura cu pasul lacrimei, distanța singurătății care-l înconjura.
(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)