Interviu cu Silvia Dumitrescu: Doar credința și iubirea ne vor salva!

– Silvia Dumitrescu, ești un artist complet, complex, cu o bucurie a scenei pe care n-o găsesc la mulți dintre colegii tăi de breaslă. Te hrănești cu muzică, respiri muzică, iar asta se vede, se simte, în actul tău artistic. De unde pasiunea aceasta? Cum ai descoperit calea care îți va împlini viața?

– Părinții mei au observat de la o vârstă foarte fragedă ușurința cu care fredonam melodii de la radioul aflat lângă pătuțul meu. Nu știam încă să vorbesc când deja cântam probabil dintr-un talent nativ. Ai mei aveau amândoi voce dar nu și-au făcut o profesie din asta, cântam toți trei și mă învățau multe cântecele. Mi-am dorit de la 3 ani un pian pe care l-am văzut la televizor, iar tata a crezut că scapă cu o vioară, apoi un acordeon și în cele din urmă pe la 5 ani, cu un efort financiar mi-au cumpărat pianul mult dorit și evident mi-au adus profesorul aferent, profesorul Pipera prieten cu compozitorul Noru Demetriad, pe la care mergeam in vizită, mă suiau pe pian, mă puneau să cânt înveselind atmosfera, dansam și țopăiam, acompaniată de compozitori și pianiști care știau bine diverse șlagăre ale vremurilor. Strigau toți: Priviți-o pe Rita Pavone a noastră. Pentru mine era o joacă cum de altfel așa m-am simțit toată viața pe scenă. Ca un copil care își face lecțiile și i se dă voie la joacă.

La șase ani, părinții m-au dat la Liceul de Muzică „George Enescu” sau nr.2 cum i se spunea atunci, la preșcolari, când am învățat notele făcând desene pe portativ și fiecare notă avea un cântecel al ei și apoi la casa I deja mergeam singură la școală cu un ghiozdan imens în spate care conținea și metode de pian, partituri, cărți de teorie, caiete cu portativ, cărți și caiete de cultură generală, bloc de desen. Când aveam și sportul eram ca un pom de Crăciun, dar nu-mi păsa, eram veselă și sprintenă că merg la școală ( mi s-a întâmplat să merg de câteva ori și pe jos, când îmi pierdeam abonamentul).
Drumul Taberei era cartierul în care m-am născut și anume, în blocurile militare, tata fiind colonel în MApN. În spatele blocului meu era câmp cu oițe, acolo se termina orasul, la Răzoare era capătul tramvaiului. Școala a fost locul în care stăteam mai mult decât cu părinții. Devenise o a doua casă. Am crescut printre instrumente muzicale, sunete de vioară, pian, contrabas, violoncel, oboi, clarinet, trombon, trompetă, timpane, xilofon, violă, clavecin, corn. Când am coborât în fosa la sala de concerte a Operei Române știam deja toate instrumentele din orchestră, iar în clasa a patra aveam deja abonament la concerte și vorbeam cu învățătoarea despre ce lucrare mi-a plăcut și de ce. Da! M-am hrănit cu muzică și supraviețuiesc prin muzică. Dumnezeu mi-a dat atâtea împliniri și bucurii prin muzică și iată mi-a dăruit și o familie muzicală.

– Ai peste 35 de ani de carieră artistică! Cum a fost parcurgerea lor? Ce lecții importante ai primit în traseul acesta, pe care-l bănuiesc pavat cu de toate, bune și rele?

– Da, au trecut 37 de ani de la lansare, un drum cu suișuri și coborâșuri, cu multe lecții de muzică pe tot parcursul lor și de viață aș putea spune, cu oameni importanți de radio, televiziune, compozitori și muzicieni mari, orchestratori, textieri, profesori, colegi mai mari care m-au îndrumat, m-au învățat, m-au încurajat și mulți dintre ei au fost modele de viață pentru mine. Este o meserie pe care nu o poți face singur. Nu pot să-mi asum succesul pentru că este munca tuturor celor care au contribuit la el. O piesă muzicală este în principal munca a trei oameni talentați (compozitor, textier și solist) la care se adaugă o echipă întreagă de talentați. Au fost pe parcurs și lacrimi de bucurie și lacrimi de neîmpliniri. Au fost festivaluri, premii, turnee, concerte, emisiuni, interviuri, flori, cadouri, scrisori de la fani. Da, succesul a venit, chiar pe neașteptate. N-am alergat după el. Pe unde m-am dus m-a întâmpinat. N-am făcut nimic deosebit, am fost eu, am fost originală, plină de bucurie, creativă, nu m-am mulțumit cu puțin. Mi-au plăcut piesele mai grele, mai elaborate, cu un aer nou, mai modern, mai nonconformist, cu versuri mai speciale, cu mesaje importante și da, recunosc, când sunt pe scenă, pe un platou de filmare dau totul, sută la sută. Nu mă menajez niciodată. Am momente când termin, că trebuie să stau câteva minute bune să îmi revin ca după o hipnoză. Acolo, pe scenă, se întâmplă lucruri miraculoase. E foarte clar pentru mine că cineva de acolo de sus îmi dă acea forță miraculoasă.

– Pe lângă muzica pop, abordezi și alte genuri precum Jazz, Blues. În care te regăsești cel mai mult?

– Am fost atrasă de multe ori de blues și jazz dar în anul patru de facultate m-am înscris la secțiunea de jazz unde l-am avut ca profesor pe Mircea Tiberian și m-am îndrăgostit de câteva piese și cu fiecare curs mă tot îndrăgosteam și am avut și primul meu concert la 44 de ani, la sala de concerte de la „Tinerimea Română” alături de Mircea Tiberian la pian, Garbis Dedeian la saxofon, Vlad Popescu la percuție, Cătălin Răzvan la bas și Sorin Romanescu, chitară. Apoi de blues m-am îndrăgostit ducându-mă la concertele soțului meu, Florin Ochescu când concerta cu trupa de blues „Blues Convension”. E adevărat că în 1990 m-am îndrăgostit de soțul meu când cânta în trupa „Holograf”, atunci îmi plăcea tot repertoriul de pe discul „Banii vorbesc”, o parte dintre piese compuse chiar de el. Jazz-ul si Blues-ul au fost primele mele semne de maturitate. Am avut altfel de emoții în timpul concertelor, o profunzime a sentimentelor trăite, o altfel de interpretare, m-am simțit ca o pasăre în zbor (curenții de aer erau muzicienii, datorită lor puteam să mă înalț ). Cu cât muzicienii cu care cânt sunt mai buni cu atât mai mult simt că evoluez. Încă mai am mult de învățat și cu cât înveți mai mult cu atât îți dai seama cât de puțin știi. Cred totuși că pop-ul mă reprezintă cel mai bine.

– Predai de ceva vreme la Liceul ”George Enescu”, din București. E, a fost, o provocare pentru tine, sau activitatea pedagogică era plănuită din vreme?

– Da, predau la Colegiul de Muzică „George Enescu” la secția canto pop-jazz și sunt foarte încântată de munca mea cu elevii. O fac cu pasiune, cu dăruire și am o mare satisfacție. De când am absolvit Facultatea de Muzică la secția Pedagogie am știut că va veni un moment în care voi preda. Pun mult suflet și așa cum eu am primit de la profesorii mei mâini de ajutor a venit și rândul meu să ofer ajutor. Cu douăzeci și ceva de ani în urmă am predat la grădinițe muzicale, apoi la Academia de Arte Scenice, apoi la Școala Populară de Artă unde am învățat și eu la clasa Mihaelei Runceanu și Ionel Tudor, și acum la liceul unde am învățat și eu și fiul meu, Iulian Ochescu. De câte ori intru în liceu mă năpădesc toate amintirile de când eram mică și îmi dau seama abia acum ce meserie nobilă și ce grea este.

– Cum e profesoara Silvia Dumitrescu? Exigentă, caldă, îngăduitoare, vulcanică?

– Din toate câte puțin. Îmi place să dau aripi elevilor mei și mai ales celor care au microbul și care sunt muncitori și pasionați cu adevărat. Îți trebuie și răbdare și metodă de a-i atrage, de a-i face să-și dorească mai mult și mai mult. Mă mândresc cu acest liceu care a dat muzicieni de înaltă clasă răspândiți în toată lumea, nume mari ale scenei muzicale în toate genurile muzicale.

– Nu pot să nu abordez subiectul acesta care ne-a tulburat viețile – pandemia de coronavirus. Cum te-a afectat, cum ai trăit această perioadă?

– În mod sigur această pandemie ne-a afectat pe toți și recunosc că am trecut prin multe stări mai puțin bune. La început m-am ținut tare cu optimismul meu, cu energia mea pozitivă, am fost destul de activă, am predat online, am gătit, am petrecut mult timp în familie, am făcut tot ce nu îmi permiteam înainte. Dintr-o dată am avut timp de citit, de somn, de curățenie, de ascultat muzică, am vizionat filme. Eram puțin îngrijorată dar am stat mai mult în casă și am ieșit doar la cumpărături, am fost mai activă pe pagina personală de facebook și de artist. Apoi a venit vara și ne-am luat o vacanță de trei luni la Vama Veche cu o gașcă simpatică, unde am stat destul de izolați și a fost minunat. Plimbări pe malul mării, aerosoli, m-am dat cu placa, am înotat, distractii, soare, odihnă. Apoi, la venirea în București au început veștile proaste, eu am început iar școala online, mulți prieteni au început să se îmbolnăvească.

Am avut o singură cântare de ziua mea, pe 3 octombrie, după mult timp, cu trupa lui Florin. Ne-au lăsat să vindem doar 50 de bilete. A fost extraordinar, am cântat toți cu multă plăcere și cu dor. Eu mai aveam puțin și mușcam din microfon, eram ca o fiară care scapă din cușcă. A fost o atmosferă extraordinară, scena plină de flori și cadouri, mi-au cântat toți mulți ani trăiască. Pot să spun că am fost norocoși. Pe la jumătatea lunii noiembrie m-am hotărât să nu mai accept nici o invitație la emisiuni, la nici o televiziune. Am refuzat toate invitațiile de Crăciun sau Revelion și am decis să nu mai ieșim. Am fost destul de speriată de tot ce se întâmplă în jurul nostru și de Crăciun și Revelion am fost bolnavi de Covid și eu, și soțul meu. Așa că am stat amândoi în casă trei săptămâni vorbind cu doctorița noastră la telefon și am urmat tratamentul cuminți și cu frică să nu ajungem la spital. Am avut noroc că am făcut o formă medie, dar eu am rămas foarte speriată. Acum suntem sănătoși slavă lui Dumnezeu, dar afectați de toate cunoștințele noastre care au decedat. Am început să merg la școală pentru elevii din clasa a XII-a și privesc cu mai multă încredere spre viitor odată cu aceste vaccinări. Sperăm ca lucrurile să intre ușor, ușor în normal.

– Te numeri printre puținii artiști din generația ta, care au supraviețuit unei avalanșe muzicale pe piața din România, nu întru totul de calitate, dar care a atras publicul și i-a redus la tăcere pe mulți. Cum ai reușit, cum reușești să nu te lași uitată? Uitarea e o boală propagată nonșalant de televiziuni, specializate în a vinde mărfuri ieftine pe post de briliante.

– Ce cred eu este că cei care au prins perioada aceea a anilor ’80 – ’90 au rămas cu amintiri frumoase legate de Festivalul de la Mamaia, de Cerbul de Aur, de emisiunile frumoase din acea perioadă, de emisiunile de radio, „melodia preferată”. Toate cu audiență pe care nu o va avea acum nici o televiziune. Am prins perioada cu un singur post de televiziune unde audiența era de 99,9 la sută. În televiziune și radio erau numai profesioniști. Eu cred că oamenii nu au cum să uite artiști care le-au încântat copilăria, adolescența, tinerețea, pe muzica cărora au învățat să danseze, s-au îndrăgostit. Sunt și tineri care au auzit în casa părinților sau bunicilor muzica lor preferată și sunt bucuroși să ne vadă. Nu știu ce urmează dar de fiecare dată când ies pe stradă, în parc sau la cumpărături, acel zâmbet pe care îl primesc de la oamenii care mă recunosc îmi umple sufletul. Dăruiește și vei primi. Sper ca toata viața mea să nu mă opresc niciodată să dăruiesc și eu la rândul meu pentru câte daruri frumoase am primit eu de la Dumnezeu.

– Te-am admirat la Muzeul Pietrei din Sângeru unde ai susținut un recital de mare succes. A fost o zi dedicată memoriei compozitorului Adrian Enescu, tu fiind una din preferatele lui. A fost și actrița Adina Popescu, soția compozitorului și, firește, gazda, poetul Lucian Avramescu. De altfel 20 din 24 de piese pop ale lui Adrian Enescu sunt pe versuri ale ”poetului iubirii”. Ai și cântat o piesă compusă și scrisă de cei doi. Publicul, majoritar tânăr, a fost al tău. De ce se spune că generația tânără vrea altceva?

– Colaborarea mea cu Adrian Enescu m-a propulsat pe primele locuri în topurile din acea perioadă, ’88,’89,’90 și de asemenea am colaborat și cu Doru Căplescu. Acești doi mari muzicieni, orchestratori și compozitori de excepție au adus un sound nou, modern iar textele pieselor erau foarte curajoase și profunde. Acea perioadă a fost cea mai prolifică din toate punctele de vedere. Compoziții, înregistrări la studio, filmări, difuzări pe radio, turnee. Ei au reușit să mă pună în valoare compunând pentru mine părti orchestrale în care să-mi arăt talentul pentru dans, un talent nativ pe care nu mi l-am educat dar am reușit să colaborez cu diverși coregrafi și balerini din acea perioadă. Era în firea mea să dansez pe scenă și prindeam repede orice mișcare. Cu alte cuvinte, se desprinde din acest repertoriu optimismul meu, pofta de viață, o altă atitudine pe scenă, mult mai dezinvoltă, plină de încredere, mereu pozitivă.

Există o piesă în repertoriul meu care face excepție de la regulă. Este o piesă mai sensibilă, cu un mesaj profund, o piesă minunată, la care eu tin foarte mult, compusă de Adrian Enescu, pe un text superb ce aparține lui Lucian Avramescu, intitulată „Ochi căprui” și care, din păcate, nu prea a fost difuzată și mă întreb și acum de ce? Astăzi sunt atât de multe posturi de radio care difuzează muzică românească și mă întreb pe ce criterii. De ce oare românii noștri nu pot beneficia de muzica românească, din toate perioadele.
Se spune că Adrian Enescu a frizat geniul, avea cel mai dotat studio la vremea aceea. Investise foarte mult în dotarea lui, compunea muzică de film. Am lucrat împreună și la câteva jingle-uri pentru emisiuni TV sau pentru radio ProFM. Am lansat, la un an după trecerea lui în eternitate, cu acordul actriței Adina Popescu, soția lui, un album cu cele 14 piese compuse de Adrian Enescu pentru mine, intitulat, cum altfel decât „CRED ÎN TINE”.
Legat de actrița Adina Popescu, un om absolut deosebit, îmi aduc aminte cu mare drag de invitația pe care am primit-o amândouă la Muzeul Pietrei din Sângeru, unde am sustinut o seară de muzică și poezie, semnate de Adrian Enescu (muzica) și Lucian Avramescu (poezii). A fost un moment extrem de emoționant când Adina a recitat „Bună seara iubito”. Am avut toți lacrimi în ochi. Totul a fost emoționant, reacția tinerilor la acest gen de spectacol, Muzeul, împrejurimile superbe cu acele dealuri, butoaiele imense păstrate cu sfințenie din generație în generație de familia Avramescu, animăluțele din jurul casei și totul a continuat cu povești frumoase spuse pe acorduri de pian, (căci era și un pian acolo în casa familiei Avramescu), desfătându-ne cu bunătățile făcute în casă și cu degustări din băuturile spirtoase ținute la loc de cinste de zeci de ani. A fost o zi superbă cu oameni frumoși, cu locuri frumoase și cu amintiri ce mi-au rămas la suflet.

– Sunteți o familie de muzicieni. Soțul tău, apreciatul și cunoscutul chitarist Florin Ochescu, fiul vostru Iulian, un talentat pianist, cu numeroase premii. Cine dă tonul în casă? E un atu că faceți parte toți trei din aceeași lume a notelor melodioase, sau mai degrabă vă incomodează?

– Familia pentru mine înseamnă una din marile mele realizări pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că l-am întâlnit pe Florin atunci când nu mai credeam că îmi voi găsi jumătatea, convinsă fiind că meseria aceasta e incompatibilă cu căsătoria și apoi darul minunat pentru noi, Iulian, fiul nostru. Florin este un tip foarte cerebral, calm, înțelegător, iubitor, un tată minunat, un soț deosebit, implicat foarte mult în viața de familie chiar dacă este considerat unul din cei mai mari chitariști ai României. A îmbinat foarte frumos concertele cu viața de familie. Am fost foarte norocoasă că Florin provenea din aceeași meserie. Chiar am colaborat la câteva piese compuse pentru mine. Evident că dintre o solistă pop și un chitarist de rock a ieșit genul pop-rock. Am avut și succesul la care nu ne așteptam, obținând cu discul „Lumea mea” premiul II la secțiunea Discografie și Premiul I la secțiunea Videoclip cu piesa „Lumea mea”, la Festivalul Internațional „Cerbul De Aur”.
Iulian este mândria familiei, el face muzică clasică. E pianist cu multe premii naționale și internaționale și cântă atât în țară, cât și în străinătate. E adevărat că de când a început pandemia a fost nevoit să rămână în țară, dar a cântat invitat fiind de diverse filarmonici (concerte online în majoritate) sau muzică de cameră cu diverși instrumentiști. Ne dorim să fie sănătos, să aibă succes și inspirație, să fie iubit și fericit.

– Cine îți compune piesele?

– De-a lungul carierei mele muzicale am colaborat cu mulți compozitori de marcă. Am început cu Marius Țeicu, cu care am luat premiul I la Festivalul Național „Mamaia”, cu piesa „Nu-mi pare rău”, apoi au urmat colaborări cu mulți compozitori printre care Marcel Dragomir, Dani Constantin, Ionel Tudor, Cătălin Tarcolea, Dinu Giurgiu, Dumitru Lupu, Virgil Popescu, Petre Galusanu, Ion Cristinoiu, Horia Moculescu, Jolt Kerestely. Sunt în general deschisă colaborarilor și cu compozitori tineri, ca de exemplu Manuel Savu (chitarist și compozitor) și ultima piesă pe care am lansat-o vara trecută, în pandemie, „Cânt și iubesc” , compusă de Bela Andrasi și versurile semnate de mine. Piesă la care am făcut și un videoclip la Vama Veche, pe care îl găsiți pe YouTube.

– Ce proiecte de viitor are artistul Silvia Dumitrescu?

– Tinând cont de situația în care ne aflăm și că totul este atât de imprevizibil și de instabil, mă rog la Dumnezeu să fim sănătoși și poate să revenim ușor, ușor la normalitate. Îmi doresc să fiu soacră mare, bunică, să rămân veselă, solară, credincioasă și optimistă. Să petrec cât mai mult timp cu familia mea mare și frumoasă, cu prietenii, să predau la liceu cât mai mult, să fiu o profesoară bună și, din când în când, să mai fac câte un concert aniversar împreună cu Florin, ca și cel de la Sala Palatului din 2019, la împlinirea a 60 de ani.

– Un salut pentru fanii tăi!

– Doamne ajută! Toate bune tuturor. Sănătate, iubire și credință. Doar credința și iubirea ne vor salva!!!
Aș încheia cu versurile acestea sugestive din cântecul „Ochi căprui”: „Oameni, să iubim ce-i bun/Nu sufletul spân, căci ar fi păcat/Din tot ce ni-i dat, să nu prețuim, ce iubim/Nu, nu, nu, nu e târziu să-ți aperi iubirea”.

Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress