Interviu cu violonistul Alexandru Tomescu: Muzica este viața mea. Am avut însă și alte tentații – Plănuiam o excursie solitară în jurul lumii pe bicicletă

– Alexandru, așa cum ți-am spus, realizez o serie de interviuri, pe care le voi publica în AMPress, veche agenție de presă cu prestigiu în România, ulterior adunându-le într-o carte. Prin aceste interviuri vreau ca publicul să cunoască omul – de astă dată pe tine -, nu doar prin talentul, profesia sa, ci așa cum este el întru totul. Cu viața, experiențele, amintirile sale. Așadar, Alexandru Tomescu, dacă ar fi să-ți dai o definiție, care ar fi aceea?

– Publicul cred că mă cunoaște în primul rând prin prisma activităților mele de violonist; întotdeauna am simțit însă că există numeroase alte dimensiuni ale existenței mele. Am încercat să le armonizez cu ceea ce fac eu cu vioara și cred că până acum am reușit destul de bine. Iubesc natura și linistea, de multe ori aici mi-am găsit sursele de inspirație. Am participat la diverse acțiuni de plantări de puieți, de culegere de gunoaie din munți. Cred că este foarte important să ne respectăm pe noi înșine repectând în primul rând propria noastră țară.

– Și, pentru că viața are un parcurs care, pentru noi toți, începe din copilărie, spune-mi, te rog, cum așezi tu această perioadă în tabloul existenței tale? Ce nu vei uita niciodată din vremea aceea, care nu s-a întâmplat chiar demult?

Distribuie prietenilor

– Într-adevar, în copilărie am făcut acele alegeri importante, care au avut înrâurire asupra întregii mele vieți. Alegerea viorii este o decizie de atunci. Sigur că nu pot avea pretenția că la 5-6 ani aveam deja viziunea a ceea ce aș fi putut deveni, dar copiii au întotdeauna o seriozitate și o dedicare către pasiunile lor, elemente care nu se mai regăsesc la fel la vârsta adultă. Mă bucur că i-am convins pe părinții mei să îmi dea o vioară. Ei aveau în gând o carieră de alt tip pentru mine, poate medic, poate inginer, poate avocat… Fiind muzicieni amândoi, erau pe deplin conștienți de dificultățile pe care le-aș fi întâmpinat în România comunistă. I-am convins în cele din urmă și… au avut dreptate! Nu o dată am ratat concursuri internaționale din cauza că nu venea „de sus” aprobarea pentru a ieși din țară. Și nu vorbesc aici despre țări din occident, ci de Polonia sau Cehoslovacia. Era foarte frustrant. Am recuperat însă tot acel timp pierdut după anii `90, când în sfârșit se putea călători cât de cât liber. Tinerii din ziua de azi nici nu-și dau seama pe deplin câte înlesniri ne-a adus apartenența la Uniunea Europeană.

– Te-aș întreba de ce muzică, de ce vioara, dar ar fi de prisos, ținând cont de faptul că ambii părinții vin din zona aceasta – tatăl, Adrian Tomescu, pianist, care de 10 ani nu mai e printre noi, și mama, Mihaela Tomescu, violonistă. Ai fost tentat totuși să urmezi o altă carieră?

– Atunci când eram elev mă simțeam tentat să încerc o mulțime de lucruri: îmi plăcea să scriu – am participat și la olimpiada de română, în anii de liceu am ales matematica, respectiv analiza matematică în clasa a XII-a, am avut un laborator foto în mansarda casei bunicii mele, plănuiam o excursie solitară în jurul lumii pe bicicletă… O mulțime de fantezii, multe dintre ele încă mai trăiesc în mine. Muzica este însă o alegere reînnoită și reconfirmată cu fiecare zi în care scot vioara din cutie și încep lucrul. Mulți văd doar vârful aisbergului, respectiv partea concertantă, în lumina reflectoarelor, pe scenă. Acele momente sunt însă precedate de săptămâni, luni și chiar ani de pregătiri, de încercări, de căderi și de luat de la capăt de fiecare dată.

– Talentul, dar și munca, studiul intens, te-au adus la ceea ce ești astăzi: unul dintre cei mai talentați violoniști din țară, și din lumea întreagă. Marile scene ale mapamondului nu-ți sunt străine. Ai concertat în săli celebre precum Théâtre des Champs Élysées din Paris; Sala mare a Conservatorului din Moscova; Metropolitan Art Center din Tokio, și lista poate continua. A fost greu drumul până aici?

– Nu aș putea spune că a fost greu sau ușor, pentru că a fost și este pur și simplu viața mea. Este foarte important să îți placă ceea ce faci, iar eu mă regăsesc sută la sută în a fi pe scenă, în a le împărtăși oamenilor din bucuria și energia inepuizabilă a muzicii. Nu este însă un domeniu în care să fi obținut rezultate peste noapte. Din punctul meu de vedere nu există câștiguri ca la loterie aici. Tot ceea ce am construit a fost obținut cu o muncă susținută și îndelungată, care continuă și în ziua de astăzi.

– De câțiva ani, concertezi, în luna august, și la Sângeru, la Muzeul Pietrei, în județul Prahova, în cadrul unui eveniment organizat de Lucian Avramescu, care ți-e și unchi. Știu că și tu, ca și poetul, ești foarte legat de zona aceasta de pe malul Cricovului Sărat. Eu am senzația că vioara sună altcum pe meleagurile acestea. Sentimentul tău care este?

– Mă simt foarte legat de Sângeru, încă din anii copilăriei mele, când îmi petreceam verile la casa bunicilor mei. Sunt locuri pline de istorie familială, cu un noian de amintiri, ce se întinde pe multe generații. Lucian și tatăl meu au fost foarte apropiați, așa că mă bucur să pot continua această prietenie și în ziua de astăzi. Lucian, Giorgiana, Luciana – ei sunt cei care dau viață acestor locuri și le înnobilează. Cred că este extraordinar ceea ce au realizat acolo, Muzeul Pietrei este unic în țară. Cu certitudine este un proiect ce trebuie sprijinit și dezvoltat în timp. Atunci când am cântat prima dată la muzeu, pe scena aceea de piatră, am simțit conexiunea cu elementele primordiale; cu piatra, cu pământul, cu cerul – toate erau acolo, cu muzica pentru a le uni cu oamenii veniți să asculte. Toate au un alt sens, mai deplin, acolo: muzica, poezia, natura.

– Și, rămânând în zona aceasta a familiei, te rog, povestește minunatele ființe care-ți completează viața – soția Lavinia, avocat, și Katerina, un copil desăvârșit!

– Viata unui artist presupune foarte multe călătorii, pentru concerte, turnee, concursuri. Este atât de important să ai alături de tine pe cineva care să te înțeleagă și care să te sprijine. Mă simt foarte norocos că o am alături de mine pe Lavinia, soția mea de aproape 10 ani. Katerina este lumina vieții mele, un copil care debordează de energie și entuziasm și care are o plăcere de a învăța cum rar am mai văzut.

– Mutând discuția noastră într-un alt registru, care e aproape nou pentru tine, acela de profesor, te întreb cum e, cum te prinde pedagogia? E ceva ce ți-ai dorit sau a venit pur și simplu?

– Este foarte important să te preocupi și de ceea ce va veni după tine, de generațiile următoare. Am predat foarte mulți ani în diverse masterclass-uri, fie în țară, fie în străinătate. Am organizat vară de vară la casa lui George Enescu de la Mihăileni o serie de cursuri pentru tinerii români plecați în străinătate. Mi-am dat seama însă că e nevoie de un pas mai hotărât, de un angajament pe termen lung. Așa se face că din 2020 predau la Universitatea de Vest din Timișoara, iar din 2021 la Universitatea Națională de Muzică din București, la ambele fiind conferențiar universitar. Lucrul cu studenții este foarte provocator, deoarece trebuie să-mi organizez programul în așa fel încât să îmi pot continua și concertele. Sunt conștient că nu întotdeauna un bun interpret este și un bun pedagog. Încerc să am mai degrabă un dialog cu studenții mei, pentru a îi incita să ia propriile lor decizii muzicale, să îndrăznească să creeze, să se lase inspirați. Este fără îndoială un proiect pe termen lung, am însă certitudinea că în România sunt numeroase talente ce așteaptă să fie descoperite și puse în valoare.

– Alexandru Tomescu, de ani buni cânți la celebra vioară Stradivarius, merit obținut prin concurs. Ce înseamnă acest lucru pentru un muzician și, mai ales, ce înseamnă pentru tine?

– Din 2007 cânt pe vioara Stradivarius Elder-Voicu, instrument pe care a cântat mai bine de patru decenii maestrul Ion Voicu. Este un privilegiu și o provocare în același timp. Orice violonist visează să țină în mână măcar o dată în viață un astfel de instrument. Ce bucurie uriașă să pot cânta pe această vioară zi de zi, an după an. Am încercat să o aduc acolo unde este locul ei: adică pe scenă, în fața fiecărui român care iubește muzica. Vioara face parte din Patrimoniul Național, categoria Tezaur. Ne aparține nouă, tuturor românilor. De aceea am organizat din 2008 Turneele Stradivarius, evenimente muzicale în care am propus programe inovatoare, cu o muzică pe care o iubesc, prezentând-o publicului în modalități mai puțin obișnuite. Nici chiar pandemia nu m-a oprit din acest proiect, turneul însă a fost decalat în perioada de vară-toamnă pentru a prinde „fereastra” de clemență a răspândirii virusului.

– Spune-mi, te rog, care sunt compozitorii tăi preferați, și ce te apropie ei?

– Am simțit mereu că deasupra preferințelor mele de moment se află un singur compozitor: Johann Sebastian Bach. Muzica lui este cea care pare să se adreseze direct Divinității, iar cele 6 sonate și partite pentru vioară solo erau considerate de Enescu „Pâinea cea de toate zilele”. Este o muzică ce te scoate din alergătura aceasta cotidiană și îți arată puțin din lucrurile care contează cu adevărat. Iubesc muzica lui George Enescu, a lui Serghei Prokofiev, a lui Debussy – sunt mulți compozitori cu a căror muzică simt că rezonez, în diverse momente.

– Alexandru, pandemia ne-a bulversat pe toți, de la un capăt al lumii, la celălalt. Se spune că fiecare rău vine și cu ceva bun, cu o lecție pe care ar fi bine să o pricepem. Tu ce-ai înțeles din tot acest tăvălug care a luat vieți, dar care pe mulți nu i-a trezit, rămânând sceptici și indiferenți la acest pericol real, fiindcă a lăsat mulți morți în urmă?

– Pandemia ne-a arătat cât de vulnerabili suntem în realitate, într-un moment în care nimic nu părea să ne poată opri. Dintr-o dată, concerte stabilite cu ani de zile înainte, călătorii organizate meticulos – toate au căzut, au fost anulate peste noapte. Acest adevărat tsunami a afectat pe absolut toți muzicienii, pe toți artiștii de fapt. Muzica clasică a trecut mereu prin perioade dificile, așa că pandemia a fost de fapt o nouă provocare. Au fost concerte on-line de acasă, apoi concerte în săli goale, transmise însă la distanță, apoi evenimente în aer liber, cu public restrâns. Cred că pandemia ne-a arătat o dată în plus câtă nevoie avem de cultură și de frumos în viața noastră, mai ales în momentele dificile.

– Muzica vindecă, muzica aduce bucurie, și aduce oamenii împreună. Ție, dincolo de prestigiu, de remunerație, ce-ți aduce muzica, ce înseamnă ea pentru tine?

– Muzica este viața mea. Am nevoie de ea în fiecare zi, fie că o ascult, fie că o cânt eu însumi. Muzica este un mod de viață, unul foarte bun, cred eu. Este un privilegiu și o bucurie să pot fi muzician, să îmi pot asculta chemarea.

– Care sunt planurile de viitor ale violonistului și omului Alexandru Tomescu?

– Pandemia ne-a arătat cât de fragile sunt toate planurile noastre pe termen lung. Am concerte programate pentru stagiunile viitoare, toate trebuie să fie însă foarte flexibile, pentru a se adapta la condițiile mereu schimbătoare ale evoluției pandemiei. Activitatea pedagogică, la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea Națională de Muzică din București va fi o componentă importantă a activităților mele profesionale. Sunt implicat în numeroase proiecte ale Radio România, în calitate de solist concertist al Orchestrei Naționale Radio și de ambasador al campaniei Ascultă 5 minute de muzică clasică, inițiată de Radio România Muzical. În plan personal încerc să fiu cât mai mult aproape de cei dragi; fetița noastră crește peste noapte și nu vreau să pierd momente care nu se vor mai întoarce niciodată.

Interviu consemnat de Giorgiana Radu-Avramescu