IOAN GROȘAN: „CALPUZANII” – REZISTENȚA PRIN LECTURĂ

GROSAN

Una din cele mai uzitate sintagme imediat după 1989, mai ales în lumea intelectualilor, a fost „rezistența prin cultură”. Asta, poate, și pentru că ea era una acoperitor-justificativă, căci noi, cu două-trei excepții (Paul Goma, Mircea Dinescu, Doina Cornea) n-am prea avut în țară dizidenți și/sau opozanți cunoscuți față de național-ceaușism. Marea majoritate a oamenilor de cultură își vedea de treabă, încercând să se strecoare printre diversele presiuni ideologice, să-și găsească un modus vivendi onorabil, fără mari bătăi de cap. Iar ca un derivat al acestei „rezistențe prin cultură” cred că putem vorbi și de o „rezistență prin lectură”: când, așa cum se știe, textele erau cenzurate la sânge, când nu se putea debuta decât în antologii, când piesele de teatru și filmele erau ciopârțite până la desfigurare, când programul tv era redus la două ore de emisie pe zi și când telejurnalul de seară se unea incestuos cu telejurnalul de noapte, efectiv te bucurai când dădeai peste o carte bună sau piratai un film excelent.CALPUZANII

O asemenea bucurie am trăit eu când regretata Sanda Anghelescu, excepționala editoare de la „Univers”, mi-a dat în 1988, trăgându-mi complice cu ochiul, un roman, „Calpuzanii”, scris de un autor, Silviu Angelescu pe care nu-l știam de prozator, ci ca eseist. Cum aveam totală încredere în gustul Sandei, am purces imediat la lectura cărții și mărturisesc că după primele douăzeci de pagini am rămas ușor derutat: nu mai citisem așa ceva. Iar dificultățile mele nu veneau de la stilul arhaizant, de cronicar muntenesc cârcotaș, ci fiindcă mi-am dat seama că volumul trebuie citit în altă cheie decât „Princepele” lui Eugen Barbu (cu care a fost comparat, dar acolo era mai mult un spectacol lexical) și această cheie ne-o dă însuși Silviu Angelescu de la primele pagini când spune că „Particularitatea textului tradus în paginile ce urmează constă în aceea că autorul își însușise nu numai limba paleosarmată, ci și ideologia acestei limbi, fundamental diferită de ideologia limbii române. Există o relație, deloc întâmplătoare, între cele două verbe cu o atât de mare frecvență în limba română – a fi și a avea – și tipologia personajului din literatura română, tipologie reductibilă la două mari categorii: eroii lui a fi și eroii lui a avea”. Ei bine, aceasta e marea provocare pe care ne-o lansează „Calpuzanii”: să descoperim ideologia care stă la baza facerii cărții.

Când în 1980 a apărut „Cel mai iubit dintre pământeni”, Eugen Simion, într-o cronică din, dacă nu mă-nșeală memoria, „România literară”, a numit cartea lui Marin Preda „roman total”. Mă tentează și pe mine formula în cazul de față, căci „Calpuzanii” e deopotrivă roman istoric, cronică de moravuri, „cronică de familie”, policier, istorie „haiducească”, „picarescă” ș.a.m.d. Cititorul, după ce se familiarizează cu stilul narațiunii, găsește aici tot ce-i poftește inima: personaje memorabile, intrigi de alcov, răsturnări de situație și – last, but not least – un umor irezistibil. Acesta din urmă provine în special din poziția în care se așează povestitorul: deși mai trage și el cu ochiul la cele lumești, e un bun creștin ortodox și are grijă să fie mereu, cum s-ar zice astăzi, politically correct. Iată, de pildă, cum se repliază el când pomenește despre iluminism și revoluția franceză de la 1789: „C-au fost, cum se știe, neașezare mare-n Evropa, umblându multe vorbe răzvrătitoare, dintre care și răzmerița s-au făcut mai apoi, când s-au sculat franțuzii contra stăpânirii ce-au fost, de singuri și-au tăiat craiul, cu crăiasă cu tot, zicându că nu le mai face lor trebuință să-i apese nimenea. C-au fost oameni cărturari, volteriști, ce tot ziceau de Dumnezeu că nu e, arză-i matca focului!” (s.m. I.G.). De altfel, romanul e înțesat de o mulțime de expresii „poporane”, de „cimilituri”, de genul „să ieși afară când latră un câine bătrân”, „cutezanța fără pătrunderea minții e, cum se știe, ca sabia-n mâna orbului” etc. etc.

E foarte interesant modul cum își construiește autorul eroii, „actanții”, cum li se mai zicea pe vremea structuraliștilor, arză-i-ar și pe ăștia focurile ghenei, că mult ne-au mai chinuit tinerețele! După ce îl zugrăvește în tușe groase, predominant negre, pe Nicolae Mavrogheni, personaj fundamental al cărții („lacom, aprig, crunt și aplecat în scrânteală și neștiință către tirănii”), naratorul nu uită să pomenească, cu ton ușor îndulcit, că „pe la vânătorile domnești, nu erea altul care să nemerească mai bine, că punea jos cioara din zborul ei. (…) Și de călărit călărea bine, ca un surugiu de olac, putându-se-ncălăra din fugă, că sărea-n șa ca pisica, nemai având trebuință să-și puie picior-n scară”. (Că tot veni vorba, și Ceaușescu, la vânătoare, trăgea foarte bine…). Și astfel, prin acest joc de lumini și umbre, personajul devine „multilateral dezvoltat”.

Nu pot să-nchei aceste succinte observații fără a-mi imagina, cu delicii, deruta, stupoarea care i-o fi cuprins pe cenzorii Consiliului Culturii și Educației Socialiste când au dat peste această „struțocămilă” epică. Probabil că or fi intuit sau măcar simțit că aici se ascunde o altă ideologie decât cea cu care ei erau obișnuiți, una „paleosarmatică”. Dar de unde s-o apuce? Cum s-o cenzureze? Așa că, involuntar probabil, au practicat și ei, însă pe invers, rezistența prin lectură.

Sursa: Viața Românească – Articol publicat în ediția 4/2018

x

Ioan Groșan (n. 3 octombrie 1954, Satulung) este un prozator român.
A absolvit în 1978 Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A făcut parte din gruparea revistei „Echinox”, unde a debutat în 1974. Debutează editorial în 1985 cu volumul de povestiri Caravana cinematografică. A fost membru al Cenaclului de proză Junimea, de asemenea, membru fondator al grupării „Ars Amatoria”. A fost de-a lungul timpului profesor, director artistic al studioului de creație cinematografică al Ministerului Culturii (condus de Lucian Pintilie) și redactor la Contrapunct și Academia Cațavencu, publicist-comentator la cotidianul „Ziua”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

x

Silviu Angelescu (n. 24 ianuarie 1945, București) este un profesor universitar de etnologie și folclor, folclorist și romancier român.ANGELESCU
Este fiul Elenei (n.Popescu) și al lui Paraschiv Angelescu, preot și profesor. Absolvent al liceului din Rǎcari (1963) și al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București (1972), lucrează între timp ca muncitor, apoi este profesor suplinitor de limba română la Crevedia Mare și Găiseni, iar din 1972 asistent, lector, conferențiar și profesor la Catedra de etnologie și folclor a Universității din București. În 1983 obține titlul de doctor în filologie cu teza „Tipare portretistice în epica orală și scrisă” După 1989 este director adjunc al Direcției Relații Internaționale din Ministerul Învățământului și Științei (1990), vicepreședinte executiv al Fundației Culturale Române (1990-1992), director al Institutului de Istoria Artei (din 1999). Debutează în „Analele Universității București”(1997). Mai colaborează la „Cahiers roumanies d`estudes littéraires”, „Contemporanul”, „Limba și literatura română pentru elevi”, „Limbă și literatură”.

Parteneri