AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: COMPOZITORUL ȘI ACADEMICIANUL EUGEN DOGA

Despre genialitate, pasiuni, talent chinuitor și egoism în cariera artistică. Eugen Doga, bilanț la 85 de ani, despre o tinerețe neîncheiată și momentele potrivite ale vocației

 

A compus „Dulcea și tandra mea fiară”, una dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX, potrivit UNESCO. A fost o chestiune de moment, după cum mărturisește: artistul, de fapt, nu compune, ci culege din univers energiile cele mai bune pentru a da naștere artei. Vorbește în exclusivitate despre alegerea titlului recentului său volum, „Viața mea, așa cum a fost să fie”, și despre alegerea evenimentelor care și-au găsit meritul de a fi expuse în această carte. Academicianul Eugen Doga intră în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, într-o întâlnire inedită: un geniu al muzicii ne oferă acces la culisele biografiei lui dincolo de portativ: vom afla cum s-a construit prietenia cu Emil Loteanu și Grigore Vieru, de ce unele prietenii artistice nu au fost dublate de o prietenie afectivă, ce înseamnă orgoliu, succes, dragostea de viață și frica de moarte. Amintirile lui Eugen Doga sună a prietenie, sacrificiu, perseverență, talent și credință. Prin ele, „Luceafărul” lui Eminescu a inspirat muzica de balet a lui Eugen Doga și tot astfel, repertoriul de valsuri dintre care „Dulcea și tandra mea fiară” a cucerit întreaga lume și-a găsit calea către publicul larg. Ce a însemnat cariera lui Eugen Doga între Chișinău, Moscova și București și cât de mare e iubirea purtată României aflăm în direct de la marele maestru, în episodul VII al sezonului II al podcastului Avangarda!

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:  https://www.youtube.com/watch?v=8wU4bPsTq70

 

Eugen Doga: „Pe calea birocratică nu se făcea nimic! Ce cifre!”

 

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu! Azi am o mare bucurie, un invitat cu adevărat special, compozitorul Eugen Doga! Maestre, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Eugen Doga: Bună ziua și vă mulțumesc! Eu sunt cel care trebuie să vă mulțumească pentru invitație, fiindcă oamenii care se întâlnesc, de fapt, se îmbogățesc!

I.V.: Îmi amintesc cu mare bucurie un moment din iunie, 2017, când am organizat împreună cu dna ministru Monica Babuc, prin cele două guverne, al României și al Republicii Moldova, sărbătorirea dvs. la Ateneul Român, la puțină vreme după ce ați împlinit 80 de ani.

E.D.: Mamă dragă, ce cifre! Ce grozav! Mă înspăimântă, dar nu pot scăpa de ele! A fost minunat, vă mulțumesc, la distanță de timp. A rămas impresia plăcută și această rezervă de mulțumiri pe care le transmit și azi! A fost frumos, a fost o înțelegere, o simțire. Pentru că, dacă era pe calea birocratică, nu se făcea nicio treabă, dar a fost pe calea umană, pe calea spirituală, pe care respectul față de  oricine ar fi fost, eu sau altcineva, nu contează. Așa ați crezut, că eu sunt cel care prezintă valoare, și asta pe mine mă onorează. Fiecare dintre noi este egoist și vrea ca lumea să îl vadă în culori frumoase.

 

De ce aplauzele nu sunt indiferente artistului de succes? Eugen Doga: „Sunt egoist, nu îmi e indiferent!”

 

I.V. Un artist este egoist prin natura vocației.

E.D.: Dar ce egoist! Mai e câte unul care zice „îmi e indiferent!”. Măi, băiete, lasă-mă în pace, nu are cum să fie indiferent! Mie nu îmi e indiferent! Eu sunt cel care culeg mii de energii din sală, pe când naivii spectatori cred că ei sunt cei care beneficiază de ele. Nu cred. Ele ajung la o singură persoană, la mine, și atunci, cine este egoist? Sigur că acesta e un egoism.

I.V.: E un dialog între sală și artist.

E.D.: Un dialog foarte neadecvat. Sunt mii de oameni, care așteaptă cu gura căscată. Pentru ce vin? Vin pentru energie. Și, dacă artistul cu adevărat este artist, și respectă pe cei care au plătit bani să vină să îl asculte, atunci, desigur, devine un dialog frumos. Dar dacă e un artist, așa numit artist, cu pretenții, că el e cel mai deștept și cel mai talentat, sărmanul, vai de capul lui… El va pleca din scenă supărat, publicul va pleca acasă nemulțumit, și de aceea, eu cred că artistul trebuie să fie un focar de bunătate, care emană tot timpul energie pozitivă, chiar dacă el poate avea ceva în străfundurile sufletului, dar toate trebuie păstrate undeva, acolo, în ungherașe, nevăzute și nesimțite, și scoase la evidență cele care dau energie pozitivă. Chiar și întâlnirile, faptul că azi ne vedem, o facem în primul rând pentru a ne împărtăși opiniile, dar nu numai asta. Asta iese la suprafață. În esență, este această dotare a energiilor pozitive. Tot timpul suntem asemenea unor baterii. Trebuie tot timpul încărcate.

 

 

În 85 de ani de viață, Eugen Doga a fost omul acestei lumi. „Cunosc Chișinăul foarte prost”

I.V.: Chiar voiam să vă întreb. Am vorbit de niște cifre. Ele sunt convenționale. 85 de ani, 80 de ani… Când ați împlinit 80 de ani în Republica Moldova a fost anul Eugen Doga. Lucru care, sigur, era frumos, pentru dvs. Vârstele sunt niște convenții. Important e cum le simțim. Totuși la 85 de ani călătoriți foarte mult. Și acum, ați venit de la Zlatna, vă mulțumesc în numele melomanilor din Târgoviște pentru prezența la un festival de tradiție pentru orașul nostru, „Crizantema de Aur”, unde sunteți o prezență constantă. Călătoriți foarte, foarte mult, iată, la 80 de ani. Care e secretul acestei energii extraordinare? Cum ați ajuns la această vârstă și v-ați păstrat energia asta formidabilă? Acum câțiva ani ne-am și întâlnit undeva în afara țării, am văzut că înotați, vă mișcați foarte mult. Care e secretul, cum ajungi la 85 de ani și să te menții în formă?

E.D.: Nu cred eu că este o cifră atât de avansată, 85 de ani! Eu cred că abia încep să prind gustul vieții, și aceste călătorii de fapt nu sunt călătorii, reprezintă modul de viață. Eu toată viața am fost în mișcare, eu foarte puțin am stat acasă. Eu cunosc foarte prost Chișinăul, pentru că am fost plecat, Viorica, fiica mea, a crescut fără mine, pentru că eu tot timpul eram undeva, și slavă Domnului că acest undeva m-a dus prin foarte multe țări. M-am întâlnit cu foarte multe lumi frumoase, pe diferite continente. Nu am fost în Antarctica și la Polul Nord. Polul Nord nu îmi place pentru că e foarte rece acolo, cu toate că e foarte interesant. Apropo, nu de mult, am văzut un clip extraordinar de frumos. Oceanul înghețat, și stă un individ pe o dărâmătură de barcă, chipurile, o barcă vai de capul ei, și la harmoșca cea rusească îi trage valsul, scris de mine, „Dulcea și tandra mea fiară”. Și la un moment dat, zeci de moși au ieșit din străfundurile oceanului și cu ustensilele lor… Cum au terminat să cânte cum s-au scufundat, să împărtășească acolo, impresiile, cu semenii lor.

I.V.: Deci aveți o legătură și Antarctica…

E.G.: Așa, cu Antarctica, nu știu, acolo sunt pinguini, ei fac ceva cu fracul lor negru, cred că ar fi frumos să îi văd!

 

De ce nepăsarea e o teză a vieții?

 

I.V.: Universul are nevoie de muzică, nu? Asta ar fi lecția!

E.G.: Tot universul este plin de muzică. Noi nu totdeauna o prindem sau dorim să o prindem. Chiar îmi amintesc la un moment dat când eram flăcăi la mama, cu foarte talentatul poet Anatol Ciocanu, eram prieteni, multe lucruri le-am făcut împreună, Dumnezeu să îl ierte, și am scris un cântec care așa se cheamă, cu cuvinte foarte frumoase: „De câte ori nepăsători treceam pe lângă flori”. E o teză grozavă! Teza vieții! Noi tot timpul să fim foarte receptivi, atenți, la tot ce ne înconjoară. Și mai ales când vedem lucruri frumoase, trebuie să le vedem. Deseori trecem așa, nepăsători, nu numai pe lângă flori, și pe lângă oamenii interesanți.

I.V.: Universul e plin de muzică.

E.G.: Universul e plin, într-adevăr de muzică, și de acolo o și luăm. Când aud: „Eu am compus!” Lasă-mă în pace, nu ai compus tu nimic! Eu zic că eu am cules din  acest univers sunetele care unora le sunt date să fie auzite, altora nu le sunt date. Or dacă chiar auzi fizic, le simți, și dacă ți-e dată vocația aceasta, de a preface aceste simțiri în puncte, puncte, milioane, așa, și le pui pe portativul muzical, e normal atunci.

 

Eugen Doga, partizanul tezei lui George Enescu: nu trebuie să ținem cont de prejudecata snobilor

I.V.: Spuneți undeva: „Am învățat de la marele Enescu să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, să nu țin cont de prejudecata snobilor”, ceva de genul acesta, sper că am citat corect.

E.G.: Iarăși, aici, noi nu întotdeauna ne ducem să prindem acest folclor, ca public, ne ducem la concerte, ne ducem la petreceri populare. Toată viața e plină de acest folclor, dar și noi suntem folclor. Ce înseamnă poporul? Tot o creație a omului. Și folclorul, și cuvântul merge, ca rădăcină, către popor. Se adună ele, cu încetul, chiar de la prima apariție în această lume a omului, el prinde aceste sunete. Și primul sunet melodios, desigur, îl prinde de la vocea mamei. Eu, care am o expresie pe care am citit-o nu demult, și îmi place: „că nu-i nimic în lume, muzică  mai dulce și mai frumoasă, ca vocea mamei!” Uite, de acolo se începe folclorul, muzica, de acolo se începe.

I.V.: De la vocea mamei!

E.D.: De la vocea mamei, și depinde cât de aproape ai prins, simțit, trăit și purtat, o perioadă cât mai lungă, în viață, această voce a mamei, cu atât e omul mai sănătos la suflet, pentru că cine poate fi cel mai apropiat și mai simțit și trăit ca chipul mamei?

 

Copilăria lui Eugen Doga: o cameră la subsol, împărțită cu 32 de băieți

 

I.V.: Spuneați că ați călătorit, într-adevăr, pe toate meridianele. Cariera v-a dus în foarte multe continente, și țări, și orașe. Unde e acasă, totuși, pentru Eugen Doga? Unde vă simțiți acasă?

E.D.: Eu am în cartea pe care am publicat-o anul trecut, Viața mea, așa cum a fost să fie, chiar am un capitol, o nuvelă care chiar așa este, „Despre casă”. Casa nu este numai o construcție fizică, de cărămidă, de piatră, casa este un simbol. Uite, chiar la cămin, mi-am amintit, eram fiecare… noi, cei de după Război, am avut condiții foarte „luxoase”, în ghilimele. Era camera noastră, la subsol, umed, și eram 32 de băieți.

I.V.: Într-o cameră.

E.D.: Și fiecare zicea: „eu mă duc la mine acasă”. Extraordinar! Atunci mă gândesc, ce are în vedere cel care zice că merge acasă. Acolo unde e o părticică din el. Omul se simte bine, și satisfăcut și mulțumit, dacă se regăsește undeva. În carte, în muzică, în pictură, oriunde, în conlucrătorul lor, cu care să stea la masă undeva, atunci omul se simte împlinit și mulțumit. Chiar în carte. Zice câte unul: „nu îmi place cartea aceasta”. Și mă gândesc de ce nu îi place. Pentru că el nu s-a regăsit! Altul s-a regăsit și lui îi place. Filmul la fel. Deci omul, peste tot, trebuie să se regăsească, să fie o părticică din el. Atunci când zice: „merg acasă”, acolo unde sunt 32 din indivizi, înseamnă că e și o părticică din el, este patul lui acolo! Este un dulăpior, acolo unde sunt cărțile lui. Este o parte din el. Aceasta este casa. Nemaivorbind ce înseamnă acasă când e vorba de casa unde trăiește mama. Or, când este locul unde e muzica ta, or societatea ca atare. Uite că departe ești peste ocean și îți spui că mergi acasă, desigur, că nu e vorba de casa ta fizică, acolo unde mergi, pe strada Eminescu, dar e vorba de casă, de țară. Continentul este casă. Când vorbim din America despre Europa.

I.V.: Unde e inima ta, acolo e comoara ta. Acolo e casa ta.

E.D.: O chestiune foarte, foarte bogată, desfășurată, multilaterală, depinde de unde ești, dar e peste tot același element. Prezența ta, o părticică din tine. Deci te duci în Europa dar știi că acolo ești tu, ești european.

 

Eugen Doga, bilanț la 85 de ani: „Nu poți schimba ce îți e dat!”

 

I.V.: Ați scris acest volum autobiografic, Viața mea așa cum a fost să fie. Ați schimba ceva din viața dvs? Sunteți mulțumit, împăcat cu ce ați trăit? Ar fi fost un moment în care puteați să faceți altfel?

E.D.: Eu mă gândesc deseori la acest lucru, și nu cred că aș fi făcut ceva mai bine, din cauză că nu este… în primul rând, ce înseamnă bine? Nimeni nu a definit acest cuvânt. Binele. Unul e bine că are un pahar de apă. Altuia îi trebuie o mare de apă. Și atunci, nu prea înțeleg. Dacă aș schimba… Nu prea văd. Nu poți schimba ceea ce îți e dat. Eu mă gândesc acum. Nu poți schimba ceea ce îți e dat de la natură. Și chiar deoarece eu sunt legat de creația lui Mihai Eminescu și a Veronicăi Micle. Veronica Micle concret spune că „orice ai face nu poți schimba dacă îți e dat de soartă”. Soarta nu te paște, te conduce prin viață! Nu știu, eu, ceea ce mă ținea tot timpul, dorul de altceva, de a născoci, de a crea. Dacă mă lăsai să pictez, pictam. Vocația nu are specializare. Așa cred eu. Specializarea este pe urmă. Sunt multe dovezi. Noi îl avem pe același Čiurlionis care era pictor, compozitor, și scriitor, și mă rog. Mulți clasici pe care îi cunoaștem, lucrau în mai multe domenii, cu toate că eu având această experiență de viață… tot timpul mi-ați numit cifrele. Și 70, și 80 și 85. Și aș dori să mergem mai departe…

I.V.: 90!

E.D.: Aș dori să aibă Dumnezeu îndurare și să nu se termine niciodată…

 

Eugen Doga: „Acesta este produsul vieții mele imperfecte”. De ce nu avem „timp de rezervă” pentru viață?

 

I.V.: Spuneți și în carte: „Sper foarte mult ca în timpul acestei plimbări – lectura cărții – o să vă scoateți ochelarii fumurii de pe ochi, și căștile din urechi, și o să oferiți receptorilor ființei voastre să capteze informațiile care sunt produsul vieții mele imperfecte, dar foarte bogată și interesantă în evenimente”. De ce spuneți „produsul vieții mele imperfecte”? Ce ar fi trebuit ca viața dvs. să fie perfectă?

E.D.: Eu cred că e așa, o expresie foarte colorată, și nu mai mult. Ce înseamnă viață? Dar cine știe care e viața perfectă? Omul tot timpul e nemulțumit, nu îi ajunge nimic, timp, bani, dragoste, atenție. Tot timpul e nemulțumit. Ca să nu fie această iscodire, eu aș zice totuși că trebuie liniștit. Mă gândeam deseori, dacă aș fi schimbat eu, să zicem, mersul meu, mersul vieții mele, nu cred că aș fi fost mulțumit, pentru că nu eram ca să am această posibilitate. Eu chiar sunt mulțumit pentru că nu am schimbat nimic, fiindcă nu am fi avut această posibilitate de a mă exprima. Omul tot timpul dorește, așa cred eu, să se exprime. Să se manifeste. Să facă ceva ceea ce nu face altcineva. Să completeze. Acum cum vedem un tablou, și îi adăugăm culori, nuanțe, figuri, și așa mai departe, așa și viața unui artist. E aceeași planșetă, aceeași posibilitate de a colora, de a pune ceva nou. În orice caz, și altceva: nu cred că cei care se întorc, cu mersul pe calea destinului, și poate nu își dau seama că merg pe calea destinului, ei cred că merg pe calea pe care ei au creat-o. Nu e corect! Ei merg pe calea pe care deja li s-a dat, din timp, când a apărut primul țipăt când l-a făcut mama. Și de aceea, dacă nu e așa, dacă nu l-aș face mai bine, atunci de ce trebuie să fac aceste chestiuni, să schimb. Unu la mână. Doi la mână, la fel de principal: eu nu am și omul nu are ore de rezervă. Timp de rezervă. Viață de rezervă. Să o înceapă iar de la început!

I.V.: Ce trăim, trăim numai aici și acum.

E.D.: Unde va fi mersul acesta? La ce final ajungi dacă tu ești tot timpul la începuturi? Eu cred că așa cum ești, pe parcurs poți corecta. La fel ca și cum merge treaba atunci când cânți. Mereu te așezi gata să te exprimi la maxim.

I.V.: Spuneți undeva, vorbiți despre „tinerețea mea neîncheiată”.

E.D.: Aaaa, așa, da!

 

De ce crede Eugen Doga că are „o tinerețe neterminată”?

 

I.V.: Tinerețea mea neterminată. De ce spuneți, de ce folosiți această sintagmă?

E.D.: Eu chiar mi-am dorit să se numească cartea așa!

I.V.: Tinerețea mea neterminată. De ce?

E.D.: Din cauză că… Pfff, ferească Dumnezeu, dacă va fi tinerețe terminată. Dacă omul socotește că e prea matur sau că deja a atins vârsta la care deja nu are perspectivă sau nu se mai gândește la perspectivă, zicând că pe toate le-am făcut, ce mai am de făcut? Atunci gata, un asemenea om e terminat. Dar dacă omul crede și simte că el mai are o rezervă, chiar dacă nu are, dar dorește să aibă, fiindcă aici, în interiorul nostru, nici nu mai știu în care parte a corpului sunt niște rezerve extraordinar de neepuizate, care stau și așteaptă, mocnesc, poate că toată viața trăiesc cu omul și acela nici nu bănuiește că le are. Dar dacă îi dai program vieții că tu încă ești tânăr, că mai ai încă multe de făcut în această viață, atunci aceste energii ascunse, pe fibrele acestea, se trezesc și zic: „ah, ce bine, că ne-a observat și pe noi, hai să mergem la ajutor!” Și aceste lucruri se întâmplă extraordinar. De mai multe ori eu le-am simțit chiar. E cel mai banal caz, cu valsul, despre care, mă rog, deja și mie îmi e lehamite de acest vals, dar… Nu am încotro. Dar vă spun, cum era să îl fac eu, dacă eram istovit la orice oră din zi și din noapte?

 

Eugen Doga despre cum a apărut „Dulcea și tandra mea fiară”, una dintre cele patru capodopere ale secolului XX după UNESCO

 

I.V.: Chiar, cum a apărut? Vorbim despre unul dintre valsurile pe care UNESCO le-a ales drept una dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX!

E.D.: Omul se apucă el să facă capodopere? Greșit. Nu se apucă el nimic să facă. El nu trebuie să se gândească la acest rezultat, ci la maxima epuizare a propriei energii, despre care și vorbesc. O are undeva aici, la suprafață, să scoată energiile care stau ascunse și așteaptă să fie chemate, acolo unde trăiesc toată viața. Unii așteaptă să se ducă în altă lume și habar nu au avut că au avut aceste energii. Dacă Dumnezeu știa, putea să le dea altcuiva care avea nevoie de ele. Atunci când eram pus în situații, dar nu numai cu valsul, ci în mai multe situații, când ești pus într-o situație critică și îți dai seama că trebuie să continui, să mergi numai decât, să nu cedezi, fiindcă e o lege. Uite, eu tot timpul mă abat, dar acesta e stilul meu.

I.V.: E o discuție liberă!

E.D.: Te cheamă cineva, musafir, „nu merg”. O dată refuz, a doua oară se va gândi dacă să mă invite ori nu. Aici, aceeași chestie. Energia. Dacă le lași așa, să mocnească acolo, și nu le ceri, nu le atragi atenția, ele te vor părăsi, sau vor mocni acolo neobservate. De aceea, în aceste momente critice, când nu ai încotro, apelezi la ele, și ele vin cu mare dragoste și vin mai mult decât asta. Acoperă cu mult mai mult energia aceea care este la tine în mod obișnuit. Chiar acest vals, nu cred că era ca el să apară dacă nu venea această energie. Unii spun „uite că Dumnezeu te-a ajutat”. Eu cred că el a fost cel care a făcut această energie, dar această energie o am în mine!

I.V.: L-ați scris în zece minute, e adevărat?

E.D.: Cine știe în câte minute? Asta o spun jurnaliștii. În genere, creația se măsoară în clipe, nu prin minute. Clipa! Pentru că mai departe se trece o muncă enormă de grea, alungată, chiar chinuitoare, de a preface aceste impulsuri și zvâcniri ale energiei, care mocneau, îmi place acest cuvânt, și de a preface această trezire, această energie, în lucruri concrete. În sunete, în note, notele în partituri, și mai departe iar în sunete. Acele sunete care erau undeva în urechea a doua. Uneori se greșește, și apropo de asta, mulți oameni talentați, copii talentați, nu trec la muzică din cauza pedagogilor care sunt absolut analfabeți. Urechea are două auzuri. Unul exterior, unul interior. Pe cel interior nu îl iau în seamă și pun note. Dau note aiurea. „Mergi afară”. Putea să fie un Beethoven care era afon. Nu știu mulți asta.

 

De ce trebuia Eugen Doga să impresioneze la Moscova? Dulcea și tandra mea fiară, capodopera scrisă sub presiune

 

I.V.: Cum e asta, „Dulcea și tandra mea fiară”?

E.D.: Ne întoarcem la fiara asta!

I.V.: E un paradox. Dulce și tandră, și fiară!

E.D.: Da, tare, fiară, dar dulce și tandră?

I.V.: Ne întoarcem!

E.D.: Dulce și tandră, dar e fiară! Păi, la fel ca și aici, lectura este viața. Or viața este lectură. Depinde cum o întorci. Aceasta, era, într-adevăr o situație extremă. Și trebuia ieșit din situația extremă. Ce era să fac eu, la ora târzie, a după amiezii de noapte, când dimineața trebuia să predau partitura, și în aceeași zi, seara, trebuie să fie orchestră, cor și zeci de oameni care rămâneau cu gura căscată, să vadă eșecul acestui venit la Moscova sau de nu știu de unde, să uimească rușii cu muzica lui?

 

Frica de eșec, boala unui geniu

 

I.V.: Nu aveați voie să eșuați. V-a fost frică să nu eșuați?

E.D.: Nu frică, e și frica de eșec, dar pe mine mai mult m-a interesat rușinea de a nu-l trăda pe regizor.

I.V.: Pe Emil Loteanu.

E.D.: Loteanu era să trădeze studioul, studioul eră să trădeze tot colectivul, pentru că era să nu primească salarii, așa era atunci, și desigur că era să fiu șters pentru totdeauna din studioul acesta care era unul dintre cele mai mari studiouri din Europa. Pentru mine era foarte important. Punând la cântar aceste multe lucruri, eu am zis că fac neapărat. Nu știam ce scriu, dar știu că mâna făcea ceea ce i se dicta, de aici această responsabilitate și acest mare, mare… Și frică, într-adevăr.

I.V.: Deci frica asta de eșec v-a făcut să creați această capodoperă a secolului XX care este cântată în toată lumea.

E.D.: Frica de rușine!

 

Eugen Doga: „Nu îmi place pentru mult timp ceea ce scriu”

 

I.V.: E adevărat că ați făcut multe alte lucrări, Valsul dragostei, Gramofon, de care sunteți cel mai legat? Care este cel preferat, dacă ar alege Eugen Doga o singură piesă?

E.D.: Știți, eu nu prea, nu pentru mult timp îmi place ce scriu. Când înregistrez, ascult de câteva ori. Mult, chiar și familiile le chem sus, la mine, să asculte ce am făcut, și aștept, desigur, reacții. Am vorbit de egoism. Aștept reacții. Această reacție o așteaptă și artistul, care iese în scenă și așteaptă să fie aplaudat, dacă nu se întâmplă acest lucru, el rămâne nemulțumit. Aici, eu tot ascultând mă satur și nu îmi mai place pe urmă. Multă muzică, mult timp, iată o tautologie, nu îmi place! Pe când peste un timp îndelungat ascult, chiar anul trecut, ascultam ceva, și deodată, o piesă, atât de frumoasă, că m-a prins o invidie extraordinară. „Mamă dragă, ce aș dori să am și eu așa ceva, o piesă!” Tot căutam de unde poate fi ea și a cui e ea. Când colo am găsit că e tot scrisă de mine!

I.V.: Scrisă de Eugen Doga.

E.D.: Da!

 

Debut la 14 ani. Eugen Doga: „Am început târziu să fac muzică. De aceea, nu am timp pentru ciorne”

 

I.V.: Ca să ne întoarcem în timp, am văzut undeva că în 1957, deci aveați 20 de ani, ați scris într-o zi o piesă dedicată Mariei Bieșu, o voce extraordinară. E și un festival acum la Chișinău dedicat Mariei Bieșu. L-ați scris într-o zi și aveți această obișnuință de a nu face schițe, ciorne, eboșe, de a scrie direct.

E.D.: Repet permanent, eu nu am viață în rezervă pentru schițe, pentru ciorne. Deci eu scriu, și e o chestie grozavă, se impune situația să scrii corect înainte de a pasa punctul acela care se cheamă notă. Trece o etapă foarte îndelungată și foarte rapidă. Deci fuge! Gândită, calculată, auzită, apreciată. De aceea, nu am avut timp, eu târziu am început să fac muzică. La 14 ani am început, deci târziu. Eu trebuia să mă grăbesc să compensez ceea ce nu am pierdut încă, nu am avut la vremea aceea. Și tocmai de aceea, eu nopțile întregi stăteam la bucătărie și scriam foarte dur. Îmi plăcea. Partitura pentru mine este ca un câmp al unui militar cu schema, cu planșa de război. Aici dușmanul, aici inamicii, aici ai săi, aici artileria șamd. Eu văd mereu partitura ca pe un câmp de război. De aceea, am fost convins că am nevoie de artilerie, pe aceste tromboane, pe aceste tam-tam-uri. Or, când dulcea și tandra muzică a fost o căutare, eu caut viori, nu este niciun instrument de alamă acolo. Nu-i cazul. Din păcate, sărmanii noștri muzicieni, colegii mei, nu toți sunt la nivel să înțeleagă acest lucru și adaugă ce nu am făcut eu. Fac din valsul acesta altceva. Eu l-am simțit și nu numai că l-am simțit, l-am programat; nu este cazul, el nu este vals de dansuri.

Serghei Scripcă, singurul care a interpretat Dulcea și tandra mea fiară pe placul lui Eugen Doga

 

I.V.: Cine  l-a cântat cel mai pe gustul lui Eugen Doga, în afara lui Eugen Doga? Aveți pe cineva favorit care l-a interpretat?

E.D.: L-a interpretat pentru prima dată și este etalon, din punctul meu de vedere, Serghei Scripcă, ce nume, Scripcă! la Cinematografia Uniunii Sovietice la vremea acea. El a ghicit-o extraordinar de bine. După el, nimeni nu a reușit să cânte așa. Chiar și aici la București, cântă un vals, dar nu e un vals, e altceva, e o istorie, că tot am vorbit, e și dulce, și tandră, și fiară…

 

O prietenie artistică: culisele relației lui Eugen Doga cu Emil Loteanu. „Eram la antipozi!”

 

I.V.: Și fiară… L-ați pomenit pe Emil Loteanu. Muzica unor filme celebre în epocă, și care nici astăzi nu și-au pierdut actualitatea. Mă gândesc la „Lăutarii” și la „Șatra”, în primul rând. Ce a însemnat Emil Loteanu? Știu că ați fost într-o relație specială, de prietenie. Ce a însemnat pentru Eugen Doga, pentru cariera lui, întâlnirea cu Emil Loteanu?

E.D.: Pentru mine Loteanu e într-adevăr, o parte din sinele meu. Nu pot să mă numesc eu în formula în care sunt fără părticica numită Emil Loteanu. Eu m-am format din el, el s-a format din mine. El era expansiv și dur, pe când eu eram mai lejer, mai cumsecade, mai cumințel, fiindcă atunci nu prea știa de șoapte, era categoric, lucra la maxim. Și acest lucru foarte bine mi-a venit pe plac mie din cauză că eu, la fel, nu pot lăsa pe mâine ceea ce trebuie de făcut azi. Mâine va fi o altă zi, cu alte programe, cu alte posibilități, și cu altă psihologie, cu alte simțiri. De aceea, am luat de la Emil acest tipar categoric. De la cântăreți, de la interpreți, în măsura posibilității, pentru că nu întotdeauna ceea ce dorești poți cere; de la omul mediocru degeaba ceri dacă nu poate să îți dea.

I.V.: Unde nu e nici Dumnezeu nu cere.

E.D.: Trebuie să apelezi la Dumnezeu. Sau cum se zice, „Dumnezeu cu dânsul!”. Loteanu era atent la alegerea prietenilor de creație. Vorbesc de prietenie cum s-a și spus, prieteni de creație. În rest nu eram prieteni, absolut nimic, eram la antipozi.

 

„Loteanu mă tot ducea de nas”

 

I.V.: O prietenie artistică!

E.D.: Corect! Fiindcă eu scriam muzică pentru filme, nu a rămas nimic din ce am scris eu, un singur vals, care e pe Vaporaș, care e tot aproape, aproape, de aceste două valsuri, din „Gramofon” și cel din „Dulcea”, un Vaporaș pe care deseori îl și aud; dar el tot urmărea, ce tot fac eu cu alți regizori. Zicea „următorul film îl vom face împreună”. Văd că următorul film iar era cu un compozitor venit de la Moscova numaidecât. Era de fapt moda pe atunci în timpul sovietic, numaidecât de acolo trebuia să fie. Deci vai de capul lor acești compozitori, acești actori, dar așa era viața pe atunci. În orice caz nu pentru mine, eu aveam numai la ai noștri, la Chișinău. Și au trecut așa patru ani de când mă tot ducea de nas, și eram în 1971, el începuse să lucreze la filmul „Lăutarii”. „Uite, aici, acum vom face, puțină nădejde!”. „Ei, bine!”

I.V.: Erați resemnat!

E.D.: La următorul iar va veni cineva de acolo, tot așa. Și când am început, am zis, eu numesc asta Academia Loteanu. Pentru că aici am început să înțeleg ce înseamnă nu muzica de film, ci ce înseamnă muzica populară, folclorul, ce înseamnă a fi moldovean, român. De fapt, el nici nu prea vorbea de Moldova, el era cel care era, român. Multe le-am învățat de la el. Avea o limbă foarte frumoasă, a crescut la București. Când a venit la Chișinău toți au rămas cu gura căscată când au auzit vorbele lui frumoase, literare, și bine așezate, gândurile. Am călătorit noi toată zona aceasta; pe atunci, în România nu prea aveam trecere, încă vreo zece ani a fost așa, abia mai târziu, cu Vieru am trecut; și asta mi-a fost Academia Loteanu. Am avut ocazia să ascult foarte mulți lăutari de care habar nu aveam. Fiind la Conservator, instruit de niște oameni străini absolut culturii noastre și în genere simțirii noastre, și neamului nostru în genere, am avut numai zece, așa profesori am avut! La Loteanu am văzut o altă lume, o altă simțire, o altă viziune, o altă metodă de a pătrunde în acest tezaur.

I.V.: Asta pentru „Lăutarii”. La „Șatra” cum a fost?

E.D.: Am avut chiar posibilitatea atunci să aud „Miorița”. Cântată de un bătrân de o sută de ani.

I.V.: Formidabil!

E.D.: Nu știu cine a mai avut norocul acesta, să audă „Miorița” așa cum ea este. Ne-am dus la un bătrânel, de o sută de ani: „Ah, ce băieți, aveți noroc, că eram cu colegul, dar azi e duminică și eu nu sunt în lucru”. El făcea garduri, cuptoare, fântâni, era meșter în toate cele. Ia fluierul și apoi începe să vorbească, să recite ceva, pe urmă iar cântă cu vocea, iar schimbă. „Eu aud Miorița!” Extraordinar! A cântat-o, așa am crezut eu, integral a cântat-o. Era o minune. Eu am și înregistrat-o, am prevăzut-o în arhive. Trebuie să fie undeva. Nu știu dacă a căzut pe mâinile de nădejde ale cuiva. Trebuie să o păstrez, e de când eram la Conservator student. Așa că datorită lui Loteanu eu am pătruns în acest ocean folcloric. Noi cu Loteanu am stat 14 ani în Moscova, la hotel.

I.V.: 14 ani ați stat!

E.D.: Așa era atunci!

I.V.: O viață!

E.D.: El, pe urmă, a primit apartament și a trecut la apartament. Eu am mai rămas acolo puțin timp și după aceea am primit și eu și tot așa.

 

Mai apropiat de Grigore Vieru decât de Emil Loteanu

 

I.V.: L-ați pomenit mai devreme pe Grigore Vieru, un al prieten al dvs. Spuneați că ați venit cu el în țară, în România. Cum era Grigore Vieru, știu că ați fost foarte apropiați, unul dintre prietenii dvs. importanți. Ați făcut muzică, ați creat muzică de multe ori pe versurile lui Grigore Vieru.

E.D.: Multe, chiar necunoscându-l pe Vieru scriam, luam poeziile lui, cărțile publicate. Erau foarte solicitate de edituri. Era cunoscut, dar Vieru pentru mine era încă unul dintre cei mai apropiați. Loteanu, Vieru… și știți că nu am avut chiar mulți atât de aproape, nu pur și simplu prieteni, căci prieteni, la o bere, în oraș, îi știi, dar prieteni de creație! Cu Vieru era, de fapt, o pornire la ceva concret. De pildă, eu cred că o lucrare capitală pe care am făcut-o noi, „Maria Mirabela”, datorită lui, uite, o a treia personalitate…

I.V.: Ioan Popescu-Gopo, regizorul, ați făcut muzică pentru filmul „Maria Mirabela”, care a avut un succes extraordinar până acum!

E.D.: Tot încerc să ispitesc publicul tânăr.

 

Geniile, figurile extremismului: „Ticăloșii de clasici au scris toată muzica frumoasă. Nu ne mai rămâne nimic”

 

I.V.: Cum era Ion Popescu-Gopo? Anul viitor e centenarul nașterii lui. 2023!

E.D.: Da, Dumnezeu să îl odihnească. Sărmanul! Mare, mare spirit! Extraordinar! Atât de simplu în toate. Se vede că toate persoanele talentate sunt foarte simple, modeste, extraordinare! Era iar un extremist. Numai la extremă! Loteanu la fel, Gopo la fel. „Scrie muzică genială!” Zic: „Domnule Gopo, care genială? Ticăloșii ăștia de clasici au scris toată muzica frumoasă!” Mie nu îmi rămâne nimic decât să scriu și mai bine.

I.V.: Cu Grigore Vieru aveți foarte multe amintiri. Spuneți-mi una care particularizează relația genială pe care ați avut-o.

E.D.: Grigore Vieru îmi era aproape la simțirile care mă priveau și pe mine. Simțirile chipului mamei. Cum a scris-o, cum a cântat-o el prin poeziile sale pe mama. Eu am încercat, era aceeași problemă și la mine: pentru mine mama a fost, a rămas și va fi, cred că pentru toată viața, chipul cel mai puternic, cel mai aproape, cel mai sfânt. Eu din trup și din firea mamei sunt făcut. Ca toți oamenii, dar nu toți recunosc chestiunea aceasta!

 

Vieru nu a cântat dragostea, ci starea de dragoste

 

I.V.: V-ați întâlnit cu Grigore Vieru în acest cult al mamei!

E.D.: Cultul mamei! Și aici am găsit temă comună. Problema dragostei: el niciodată nu a cântat dragostea, a cântat starea de dragoste! Și dragoste care nu derutează, care se cheamă nebunie, ci dragostea aceea frumoasă, poetică, ceea ce e iarăși rar. Tot timpul evit lucrurile concrete, cuvintele concrete, starea concretă în ceea ce se referă la dragoste. Mai mult, îmi place dragostea metaforică. De aceea, Vieru mi-a fost aproape. În felul acesta.

I.V.: Poeziile lui de dragoste sunt formidabile, într-adevăr.

E.D.: Fantastice! Și uite, de fapt, e ceea ce este și la Eminescu. El, care era îndrăgostit toată viața. Nu e de mirare, dar de acolo el multe le-a luat. Iată, locurile, simțirile sunt preluate de la Eminescu, ceea ce dovedește iarăși această apropiere. Și la Eminescu mama avea acest cult. Eu am și o lucrare desfășurată, „Mama”, care se cântă câteodată, și mă mir cum de au ales-o, de două ori am ascultat-o în preajma Catedralei centrale din Chișinău. Mulțime de lume, corul, soliștii, cântă această nu știu ce, cantată, odă, nu știu ce e…

 

Luceafărul lui Eminescu, transpus în balet. Eugen Doga: „A fost un pariu pentru a face ceva capital, amânat 11 ani. M-am dezis!”

 

I.V.: Legat de Eminescu, ați pus pe ritm de balet Luceafărul lui Eminescu! Cum v-a venit ideea? Acesta este un pariu! Un lucru rar totuși.

E.D.: Baletul… sărmanul baletul acesta nu a avut noroc, din cauza lui Loteanu, apropo. El era foarte contradictoriu, acest Loteanu, era îndrăgostit la maxim și era și altă fațetă pe care nu știu să o calific.

I.V.: Din cauza lui nu s-a dus proiectul până la capăt.

E.D.: Cu baletul? Când am terminat în 1971 filmul „Lăutarii”, ne-am întrebat ce facem mai departe. Am ajuns la convingerea că trebuie să facem ceva capital. „Hai să facem baletul Luceafărului!” „Bine!” Am vorbit atunci. Am scris un libret extraordinar. L-am scris repede și foarte încet. Mergem noi la o casă de creație în preajma Kievului, era o cabană frumușică, extraordinară, iarna, Loteanu vine acolo, se rostogolește prin troienele înzăpezite, îi plăcea lui acest lucru; punea lemne în sobă, iară se ducea, se rostogolea. Trec o zi, două, trei, mă gândeam: „Măi, dar unde e Luceafărul?” Când colo, nu mai e Loteanu, nu îl văd o zi, nu îl văd două, a treia zi se deschide: „S-a încuiat și nu mai vine nici la masă!” Lui îi plăcea spectacolul, cu pompe, altfel el nu înțelegea sensul producției sale sau al apariției sale. Deschid ușa și „Uite-l, Luceafărul!” Mi-a prezentat acest libret. Am început eu să fac acest libret în 1971, să fac balet, am început să scriu, și s-au trezit deștepți la Teatrul de Operă din Chișinău, care au venit la mine acasă, și au început să mă învețe cum să scriu. Că aici trebuie dansul nu știu care, că aici mersul stelelor, că aici altceva… Și am început ceva să scriu și pe urmă mi-am dat seama că eu scriu nu ceea ce vreau. Și m-am dezis. Am terminat! 11 ani trebuiau să treacă să mă întorc la acest balet. Și cum? Fiind într-o stare extraordinară, pe viață și pe moarte, în spital, după aceea am revenit, căci eram în afara conștiinței, am venit, am stat la geam, în centrul Chișinăului, era o seară romantică, extraordinară, ploua, încetișor, luminile am văzut prima dată cum se aprind în diferite culori, alb, verzui, alb… Semaforul se aprinde, mașinile vrum! într-altă parte, stop semaforul, lumea merge iar încolo, toți cu umbrele, câte două persoane sub o umbrelă. Și o umbrelă cu un singur individ s-a oprit și stă. Pentru un moment, cineva vine cu niște pantofiori în mână, ăla stă, și apoi s-a dus și cel cu umbrela asta! Și stau și mă gândesc: „Mamă dragă, mașinile încolo-ncoace, lumea încolo-ncoace, uite și aici, cu umbrela, au plecat, și aici, deci lumea se descurcă și fără mine, și atunci care e rostul meu în viața asta?” Și mi-a venit în gând acest părăsit Luceafăr! Peste două zile, am ieșit din Spitalul de Boli Infecțioase, pe care le-am căpătat în Samarkand; refuzasem să scriu filmul despre Avicena, s-a supărat Dumnezeu islamic și m-a îmbolnăvit. Am luat fiica, soția și ne-am dus într-o cabană sub Moscova, și în două luni și jumătate am făcut baletul Luceafărul.

I.V.: Ce poveste!

 

Baletul Luceafărul a fost montat la Balșoi și în sala Kremlinului. „Pe Loteanu l-a supărat”

 

E.D.: Eu încă scriam partiturile, dar în teatru mergeau repetițiile. Peste o săptămână a fost arătat și la Balșoi. Și în sala Kremlinului! Și am luat și Premiul de Stat al Uniunii Sovietice, oficial. Am avut noroc cu acest balet.

I.V.: A avut un destin frumos până la urmă!

E.D.: Sigur că da! Și se vede că undeva l-a supărat pe Loteanu lucrul acesta. Era scris, pe prim plan, autorul muzicii, și ca de obicei, iar pe planul doi autorul libretului. Altceva nu pot găsi, ce putea să îl supere? Și am făcut tot posibilul ca să nu se strice soarta acestui balet. E.D.: Dar nici la București nu a prins. Ne-am dus la Teatrul de Operă. Era doamna Moldoveanu director.

I.V.: Eugenia Moldoveanu!

E.D.: Da! Nu știu, eu cred că a fost hrană bună pentru șobolani partiturile, altfel nu știu ce s-a întâmplat… Păcat… Merge vorba că va fi pus. Aș fi foarte fericit.

 

„Mie îmi place victoria!”

 

I.V.: Ar fi extraordinar! Care e momentul cel mai greu prin care ați trecut în viață?

E.D.: Eu tot timpul merg prin greutăți, și asta, de fapt, îmi aduce bucurie. Fiindcă învingerea greutăților e o mare bucurie și deschide niște canale pentru apariția noilor puteri și idei enorme!

I.V.: Lupta, importantă este lupta!

E.D.: Victoria în luptă, pentru că lupta nu prea prezintă mare dragoste…

I.V.: Ci să câștigi!

E.D.: Plăcere, da. Dar uite, învingerea, confruntarea care duce la victorie, îmi place! Numai decât la bătălii mari. Chiar și azi, că am venit aici, după ce am terminat ceva de lucru, am zis las să se așeze! Eu pun punctul, cu toate că punctul la mine e o opinie specială, și dau posibilitate, dacă am, să se așeze. De pildă, cu valsul despre care am vorbit, am anticipat, nu a avut timp să se așeze. M-am dus cu frica…

I.V.: Sub presiune!

E.D.: Dar dacă este posibilitatea să se așeze, atunci este o mare satisfacție, pe care o pot numi chiar bucurie.

I.V.: De ce spuneți undeva: „talentul meu înseamnă mai mult chin decât binecuvântare”?

E.D.: Eu nu știu de talent, dar de vocație… Este o mare povară! Și un mare păcat ca povara aceasta să nu o convertesc în lucruri frumoase. Pentru că dacă nu faci acest lucru rămâi dator pe viață față de Cel care ți-a dat această vocație. Deci Domnul Dumnezeu ți-a dat-o, mai bine o dădea altuia, unui om mai de treabă. Eu tot timpul simt această datorie și nu îmi place să fiu purtătorul ei. Nu-i bine să trăiești cu datoria, e ca la bani, așa și cu vocația. Ori trebuie întoarse, ori convertite în altceva.

Eugen Doga, despre ce prețuiește cel mai mult. „Cel mai mult eu țin la viață”

 

I.V.: Care sunt lucrurile la care ține cel mai mult Eugen Doga în viață?

E.D.: Cel mai mult eu țin la viață. Ce înseamnă viața eu nu știu până acum, și în ultima vreme s-a mai concretizat sănătatea, pentru că sănătatea nu este numai cea fizică, este și sănătatea morală și tare mult pe mine mă supără toate încercările, toate aceste afluențe negative care sunt din partea oamenilor care nu au altceva decât aceste negative și încerc să mi le ocolesc și de aceea este o problemă mare, dar cea mai mare e aceea de care noi am vorbit aici în studio, sinele, un dușman enorm al meu, al nostru! Este prietenul cel mai devotat, al meu, al nostru! Este cel mai mișel, cel mai dulce, și tandru!

I.V.: Și fiară!

E.D.: Și câteodată și fiară, toate păcatele vin de aici! De aceea, trebuie foarte minuțios să studiem acest sine. Nu trebuie să mergem nicăieri în deplasare pentru asta, trebuie doar să ne întoarcem către sine.  Noi tot timpul suntem obișnuiți să dăm din coate, dar deseori, dând din coate, îi atingem pe cei mai apropiați! Dar cu acest sine nu trebuie coate, trebuie doar conștientizată prezența acestui eu, ego, în sine, și de a dialoga cu el. De aici, rezultă atâtea lucruri frumoase. Chiar scriind cartea la care lucrez acum, pe care cred că o voi da în tipar, la Chișinău, la Iași deja a fost publicată – mă fac, chipurile, că scriu – dar pregătesc o carte pentru care voi fi și mai direct. Am fost sincer aici, dar nu chiar peste tot. Pentru că nu mi-a rămas atât de mult timp, pentru că pot să nu reușesc să spun toate adevărurile, dar vreau să am această carte pentru public, fiindcă asta pe mine mă va curăța. Acest ego care stă aici și care face fel de fel de lucruri urâte și fel de fel de lucruri frumoase trebuie undeva pus la punct, și așezat. Apropo de punct, mie nu îmi place punctul. De aceea, vorbim de tinerețea mea neterminată. Punctul, punctul, punctul, punctul încheie perspectiva. Propoziția cu punct, gata, s-a terminat! Omul care a spus că eu am făcut toate, nu mai are ce să mai pretindă.

I.V.: Deci nu trebuie să punem punct.

E.D.: Nu știu cine e cel deștept care a născocit în gramatică punctul.

I.V.: Vă mulțumesc! Mai facem o discuție când apare volumul, această continuare a cărții Viața mea, așa cum a fost să fie. Este volumul II, nu?

E.D.: Poate va fi titlul prevăzut pentru prima dată. Cine știe? Cu titlurile, lăsăm lucrurile mai ușor. Să le aleg. Cu conținutul trebuie să găsim titlurile.

I.V.: Vă mulțumesc pentru această discuție. Aș vrea în final să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, pentru cei care urmăresc acest podcast, care se cheamă Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!

E.D.: Ce să vă spun… Știți că multe sunt de vorbit, dar vorbiți cât mai mult! Când vorbim mult și sincer e ca un tărăboi! Macini, macini, macini; treieri, treieri, treieri, când colo vezi că a rămas grâul. Neghina a dispărut. Lumea este foarte, foarte banală. Legea vieții are câteva puncte numai. De aceea, ele se potrivesc numai la câteva laturi ale vieții. Eu vă doresc sănătate în primul rând. Sănătate nu numai fizică, dar mai ales sufletească, spirituală! Și iubiți cât mai mult, cât se poate mai mult, iubiți viața! Și încă toate, în această lume, sunt datorate dragostei! Din păcate, mulți au banalizat acest cuvânt, această trăsătură a omului, a tuturor vietăților pe această lume. Dragostea e baza realităților omului, sensului vieții, a tuturor. La mulți ani!

I.V.: Vă mulțumesc mult și vă așteptăm și cu alte ocazii!

E.D.: Vă mulțumesc mult pentru acest dialog, în care m-ați pus să răscolesc!

I.V.: Înseamnă că a ieșit bine!

E.D.: Sunt foarte necesare aceste căutări!

I.V.: Sunt bune că mai limpezim chestiuni. Mai aveam întrebări, dar mai facem un podcast când scoateți volumul II!