Lucian Avramescu: Buni zori. Ceasul agățat pe perete arată șase fix, cu două linii înțepenite una peste alta

Buni zori. Ceasul agățat pe perete arată  șase fix, cu două linii înțepenite una peste alta și doar ața de borangic a secundarului pare a avea un pic de viață în ea. Lumina nu și-a scos încă șomoioagele de vată cafenie cu care șterge geamurile de noapte, iar eu mă gândesc la vizita prietenului meu, Mitică, patronul Ziarului Prahova, care m-a anunțat că trece pe la mine să mă vadă la 10,30. În ziarul ăsta, pe vremuri, publica și mama, versuri și scurte însemnări, iar eu scriu aici de ani și ani, nu le mai știu numărul.

Pe cer au început să se zărească niște nori mici, ca valurile succesive ale unei mări înțepenite. Curând lumina va sterge și noaptea din ochii mei care au dormit lung, adică șase ore, ceea ce e îndestulător pentru felul meu de a consuma felia de timp ce mi-a fost distribuită. Stați liniștiți, prieteni ai mei care dormiți încă, fiindcă vorbele mele pe hârtie nu tropăie și le puteți citi, dacă le găsiți demne de privilegiul lecturii, și diseară, întorși de la slujbe și alte treburi.

Ieri seară am încercat o discuție cu Luciana despre pictură, dar am uitat că-s mut. Cândva, nu foarte demult, am provocat-o pe fiica mea care și-a reluat sezonier, până începe școala, jocurile cu cele câteva fetițe și un băiețel din cartier, de ce mi-a spus că-i place Picasso fără să se omoare de drag de pictura lui. Răspunsul a fost că a găsit un detaliu de viață care a impresionat-o. Are un album cu pictori mari dăruit de vărul ei, Alexandru Tomescu, unde încap și amănunte de personalitate. Acolo a citit că marele artist spaniol constatase la opt ani că pictează mai bine ca profesorul lui. Și ce-i cu asta? Este pentru că el n-a mai vrut să picteze astfel, ca învățătorul, și a făcut, de exemplu, portretul unei femei care se uită în față, dar are gura la spate. Nici nu știi dacă râde sau plânge.

Distribuie prietenilor

Și-ți place asta?

Nu-mi place, ci doar faptul că a avut curaj să fie el.

Ce român, din clasici, te atrage?

Luchian, a venit iute răspunsul copilei mele.

De ce, fiindcă tu nu prea pictezi flori? – întreb.

Viața lui tragică dă ceva special florilor lui. A murit, precum știi, bolnav și sărac, uitat de toți.

Știu, am zis, imobilizat într-un fotoliu, cineva îi lega pensula de mâna dreaptă, cu degetele înțepenite, așa a pictat spre a se întreține, dumnezeeștile lui flori.

Știi scena cu George Enescu? N-o știa! Ei bine, îi povestesc eu pe când puteam povesti, într-o noapte – asta o relatează magistral pana lui Arghezi – în întunericul odăii lui Luchian a pătruns un om care și-a scos de sub pelerină o vioară și a început să cânte. A cântat ore în șir pentru viața sensibilă care încă mai pâlpâia în marele florar. Un tablou cu flori al lui Luchian se vinde azi cu sute de mii de euro, iar el picta atunci pentru hrana zilnică.

Ce înseamnă venirea la el a lui Enescu?- a întrebat fiica mea cea mică, ajunsă acum e o adolescentă de aproape 13 ani.

Înseamnă că doar geniile pun preț unele pe altele. Mediocritatea ignoră valoarea. Gestul lui Enescu, feblețe a reginelor României, îl suie și pe genialul compozitor și violonist mai sus pe soclul nemuririi.

De ce îmi amintesc toate astea acum, în zori? Poate pentru că au început să cânte viorile din trunchiurile copacilor, cele nemodelate încă de lutieri, poate pentru că de când nu mai pot vorbi simt cum suie clorofila în frunzele paltinilor și percep șoapta de iubire din arțari.

Să aveți o zi normal de frumoasă, prieteni, pe care să nu v-o strice nimic, fiindcă toamna stă prietenoasă pe dealuri și o presupun așișderi, darnică, și-n câmpie sau pe Ceahlău.

11 septembrie 2020