Lucian Avramescu: Buni zori! Cele două surprize ale zilei de ieri

Pe un ger cumplit, amplificat de vântul care-mi inspecta pielea sub șubă și pulovăr, furând și câteva țigle de pe magazia cu furaje, berbecul Burebista, cu monumentalele lui coarne răsucite ca-n anticele desene din peșteri, a devenit anul acesta pentru a doua oră tată. Tot băiat, tot alb ca zăpada care acoperă uniform dealurile spre Salcia și Tătaru. Este al doisprezecelea cap de locuitor rumegător din rezumata fermă a Muzeului Pietrei, nesocotind cei cinci câini și păsăretul de toate rasele și culorile.
Mama oaie, aflată la prima ei fătare, își privește cu mirare și teamă fiul. Mielul se suie pe cele patru bastonașe care tremură de nesiguranță și frig, caută cu boticul un uger care se ferește, trăiește primele interogații fără dezlegare. Din păcate, la controlul meu experimentat, de mamoș de oi și căprițe cameruneze, cele două țâțe mici cât două burice de deșt de copil ale lăuzei, par seci. Din una târcâi cu greu un strop de lapte pe buzele ierbivorului nou născut. Plec cu el în casă. Se pare că munca mea de fermier cu foloase zootehnice zero, dar răsplătită cu imensa bucurie a copiilor care abandonează iute sculpturile și nu se mai despart de vietăți, primește o nouă însărcinare. Mieluțul, care nu are încă nume, a primit cu biberonul prima lui hrană de la magazinul care vinde ceva alb care ar putea fi lapte cu toate că am mari îndoieli. Adopt mielul și soția consimte greu, cu luciditatea unei bucurii rezumate.luci si mielutul

Tot ieri, doamna Sanda, care gospodărește la BCR contul meu cu pensia costelivă, fiindcă eu am vrut să-mi fac leafa la AMPress mai mică decăt a femeii cu mătura, îmi spune că în contul Muzeului Pietrei, neclintit de doi ani, au mai intrat 400 de lei de la un domn pe nume Nicolae Bivol, pe lângă cei 200 ai Elenei, inițiatoarea colectei ”Dați un leu pentru biserica din livadă”.

Circumspect și convins că oamenii mai au și alte treburi de rezolvat decât să ajute visele mele, cel din urmă fiind cel de a finaliza traseul celor trei curți cu mii de exponate, printr-o biserică din piatră clădită între meri și cireși, am refuzat să transcriu public numărul de cont de la BCR al Asociației care ar fi trebuit să sprijine acest deja mare reper cultural românesc. Văzând că într-o săptămână și ceva lângă entuziasmul inițiatoarei din Mărginimea Sibiului nu s-a mai așezat nimic, l-am șters. Am fost sfătuit chiar să-i înapoiez și ei cu mulțumiri banii, dar am gândit că gestul poate fi perceput ca o insultă.

E patru, ora la care mă scol de la o vreme, mieluțul doarme, iar eu caut pe Facebook cine este Nicolae Bivol. Am găsit 47, câțiva din Basarabia. Unii sunt fără poze și date personale. Un tânăr e plin pe tot corpul de desene stranii și mă gândesc că el ar putea fi exclus dintre bănuiții donatori pentru construcția Bisericii din Livadă. Dar nu știi niciodată!

Oricum, mulțumesc domnule Nicolae. Gestul, pus lângă lista de materiale pe care mi-a înmânat-o aseară meșterul Vasile, sub imperiul urgenței, pare picătura care cândva va aduna și alte picături. Nu mă voi atinge de acești bani. Cândva, voi comanda o piatră de calcar pe care voi scrie, la intrarea în Biserica de Piatră, niște nume. Singur, probabil, dacă am norocul s-o mai duc un timp cu muțenia mea, adâncind liniștea lumii, n-o s-o scot la cap. Așa că transcriu din nou datele acelui cont pentru cei care vor pune o șindrilă de piatră la biserica din livadă. Numai că nu-l mai am și la ora asta nu e banca deschisă să-l cer. Cei care vor lămuriri îmi pot scrie pe adresa lucian.avramescu@yahoo.com, care este și mailul Muzeului Pietrei.

P.S.
Iată ce explicație dădeam eu acum vreo lună proiectului Biserica de piatră de la Muzeul Pietrei, ultima mea carte

Muzeul Pietrei a pornit ca o nebunie a iubirii mele de sat, de locul în care m-am (am fost) născut. Apoi este, la fel de puternică, iubirea de piatră.

De mai bine de două decenii, tot ce a produs condeiul meu, s-a așezat aici. Fiecare leu a devenit o monedă de piatră, fiecare carte a devenit o lespede-n zid. M-am dat, pe mine însumi, pe pietre și pe nemurire.

De ce, după trei curți și o livadă, la sfârșitul unei coloane fără sfârșit a călătoriei vizitatorului, o chinovie? Toată din piatră – temelii, pe niște vechi pietre găsite în pământ, semn că Dumnezeu a mai fost pe aici, ziduri groase de piatră, acoperișul, dacă o să mai am forță și timp să-l pun în lucrare, din piatră cu șindrilă de piatră, ca porțile de la intrare.

Schimnicii au trăit în peștera-chinovie a munților lor, între pereți de piatră spre a deveni nemuritori în iubire. Iisus a fost băgat într-un momânt de piatră, pentru a învia dând la o parte piatra de la intrare.

Eu stând pe pietre și între pietre le simt căldura și le-am învățat graiul. Acolo va fi un loc de rugăciune pentru cel ce, intrând pe primitoarele noastre porți, va putea sta singur sau cu ai lui spre a spune tare sau în gând, cuvintele pe care eu nu le mai pot rosti.

Zidurile au ajuns la patru metri înălțime, cu grosime de 50 cm. Am desenat pe alee și am și făptuit prin pietrarii care mai viețuiesc în acești semi-munți, o troiță care arată poteca și drumul. Sper ca secunda mea de veșnicie pe pământ să nu se isprăvească înainte de a termina.
Lucian Avramescu