Lucian Avramescu: Buni, zori! Cum vă înțelegeți cu fericirea?

Buni, zori! Toamna, la Sângeru, după seceta lungă și-a instalat recuzita de nori pe care a uitat-o aici, compactă pe un cer care nu mai e.

Îmi scrie Hanna, poeta olandeză care și-a abandonat metafora, greu vandabilă în Țara Lalelelor, făcându-se medic homeopat. Mă înștiințează că și-a vândut casa cu durere pentru una mai mică. Avea nevoie de fonduri spre a-și spori cercetările medicale, pentru bolnavi pe care-i iubește și între care figurez și eu.

Mai sunt și au mai fost poeți care au părăsit prințesa miraculoasă a poeziei, francezul Rimbaud pentru a se califica negustor de arme. Așa a și murit, într-o insulă exotică, iar pe piatra lui scrie, lângă nume, negustor. Eu rămân negustor de iluzii, fidel marii mele iubiri, Poezia, pe care n-o trădez scriind zilnic gazetărie, uneori proză și teatru, fiindcă altfel muream cu muza în brațe.

Distribuie prietenilor

”Râd acum, scrie Hanna, dar adânc, în interior știu că îmi va fi dor de acest loc frumos, frumos. Este un paradis.

Am făcut acest paradis singură. Când noi (eu) l-am cumpărat acum 20 de ani, am văzut paradisul care ar putea fi.

Copaci frumoși; salcâm, magnolia grandiflora, kornoeljes, gingko biloba, cu un mare iaz mare cu flori de apă.

Pomii fructiferi; castanii, teii, nucile, vișinele, mărul, prunele și așa mai departe și așa mai departe și acum las asta în urmă.

Și este în regulă, dar totuși nu voi avea niciodată energia de a face, de a face acest lucru din nou.

Și este păcat că tu și Giorgiana nu l-ați văzut, să fiți aici”.

Da, Hanna, dar eu nu mai pot fi războinicul care se strecura lesne printre frontiere de orice fel și carantine. Țara ta, pe care am văzut-o cândva, fără să te pot întâlni, ceea ce te-a supărat mult, a rămas în mine prin Muzeul Van Gogh și dorul de tine. Lungile noastre convorbiri se petreceau, când aveam treizeci de ani, tu ceva mai puțin, la Nisipurile de Aur, pe țărmul bulgăresc, unde poezia trupului tău biruia poezia mării. Apoi ai venit cu soțul tău, Robert van Den Berg, și ați stat la noi, de unde plecați în lungi escapade spre a cunoaște România. E o țară frumoasă, dar care și-a schimbat în bună măsură oamenii și idealismul, cu toate că atunci înfruntam cel mai sever materialism. Acum sufletul se face materialist și metalic.

Iertați-mă, prieteni dragi, pentru această acoladă, dar am găsit matinal scrisoarea Hannei care m-a bucurat – știam că-și vinde casa spre a extinde cercetările în medicamente homeopate – dar m-a și întristat fiindcă timpul își face simțită trecerea și prin renunțări.

Pe la voi cum mai e? Ați găsit primăvara din toamnă și soarele biruit de ploi? Vorbiți-mi, fiindcă eu văd vorbele voastre și le aud vibrația. Muțenia mi-a lăsat mai multe întregi, dar a dărâmat cu buldozerul ei, pare pentru totdeauna, poiana în care Marin Preda își punea personajele la taifas. Vorbesc în cap, schimb păreri cu voi, visez mai mult ca alte dăți. Visele sunt cu personaje pe care le știu, iar întâmplările se complică cinematografic.

Am dormit de la 12,00 la 6.00, neîntrerupt. Giorgiana, care a întredeschis un ochi, fiindcă azi ne vine sobarul și ea se ocupă să-l hrănească, spune că în noaptea asta mi-a schimbat pijamaua transpirată o singură dată – eu n-am habar când s-a petrecut asta -, iar pneumonia mea dă îndărăt. Mi-e frică să-mi iau oxigenul, cu acel degetar electronic. Ieri nu arăta grozav. Trebuie să aflu de undeva care-s gradațiile de trai normal, de viață, de supraviețuire. De la cât în jos începi să mori. Bunicul lui Alexandru, nepotul meu violonist, Lică Tomescu, a trăit ultimii lui mulți ani doar cu un plămân. Cât o fi fost indicele lui de oxigenare? Tanti Marga, sora tatei, nevasta lui, farmacistă, îl bodogănea mereu că scapă la țuică. Era o doctorie din care lua zilnic, nu mult, așa, ”de întreținere”. Și s-a întreținut. Fiul lui, Adrian, pianist, vărul meu care-i în cimitirul din Sângeru, lângă tata, s-a stins în somn, la șaizeci de ani și un pic.

Dar iar fac acolade și voi vreți să-mi răspundeți, când veți avea răgaz, firește, fiindcă e luni, și lumea treburilor vă așteaptă înghesuită la ușă. Să aveți o zi bună, rezolvându-le pe toate, iar de nu, mai e și mâine o zi!

12 octombrie 2020, Sângeru

Filă de jurnal din ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”