Lucian Avramescu: Buni zori! Eu sunt copacul ce nu va fi tăiat, ceea ce doresc și copacilor din voi

 

Ritualul meu matinal se petrece pe aceleași reguli dictate de un ceasornic nevăzut care ticăie în mine. O fi inima, fiindcă ea repetă, ca un metronom, bătaia ei aparent monotonă, care înseamnă viață? Schimbat nițel e doar cerul care a ținut aprins pentru mine pesemne doar Luceafărul de ziuă. Obișnuit să descifrez noaptea, sunt sigur că-n rest e nor, din pricina asta nevăzându-se stele și Lună. Doar acolo a rămas o fereastră mică prin care strălucește lampa lui Dumnezeu. Ce o fi lucrat toată noaptea Atotștiutorul și Atotputernicul?

Îmi amintesc o șaradă de la o lecție de filosofie din studenția mea în care Cel de Sus trebuia musai să nu existe, desființat prin dibăcii marxist-leniniste. Dacă e atotștiutor, știe să facă o stâncă pe care el însuși să n-o poată ridica? Dacă da, însemnă că nu e atotputernic, dacă nu, înseamnă că nu e atotștiutor.

Distribuie prietenilor

Eu cred că Dumnezeu a lucrat în noaptea asta îngrijorat de haosul de pe pământ. Absurdul poate fi pus în ordine doar de o logică cerească, pe care noi, pământenii, am pierdut-o, sau n-am avut-o niciodată.
Pe masă a rămas o coală cu scrisul de mână al fiicei mele Luciana. A început școala și și-a scris aseară târziu recenzia unei cărți citite în vară. Este vorba de un copac pe care proprietarii, locatari ai unui cartier urban, au hotărât să-l taie fiind prea bătrân și incomodându-i cu umbra lui deasă și frunzele care făceau toamna dezordine pe trotuar. Copacul acela era vorbitor, cum eu nu-s, dar cândva am fost, dacă nu ieri, alaltăieri.

Secretul copacului vorbitor îl știa doar o fetiță căreia el îi împărtășise taina. Era, de sute de ani în acel cartier, obiceiul ca oamenii să-și scrie pe mici fâșii de pânză albă, dorințe pe care le agățau de crengile uriașului. Din pricina asta era numit Copacul Dorințelor, iar dorințele se împlineau.

În copac trăiau veverițe și alte vietăți diverse care s-au adunat toate, ieșind din scorburi, la sfat, când au apărut oamenii cu drujbe.

Citesc recenzia Lucianei, mai întâi să văd dacă are încălcări de ortografie. Nu are și-s bucuros. Citesc mai departe fiindcă povestea, în rezumat, m-a făcut curios. Oricum, finalul e fericit. Rugămințile fetiței, ca și presiunea psihologică exercitată de zecile de viețuitoare care locuiau acolo, nu neapărat în bună amiciție, fiindcă jderii mâncau veverițe, iar sconcșii tulburau olfactiv vecinătăți, au dus la răzgândirea stăpânei care, cum fac uneori femeile, cuprinse de un elan igienic, decisese eliminarea copacului care, în secret, era vorbitor ca oamenii.

De ce vă spun și vouă povestea asta? Pentru a nu mă bucura singur de final.

Voi, spre deosebite de mine, sunteți copaci vorbitori. Fie ca niciodată drujbele să nu vină și să vă amenințe. Și eu îndeplinesc dorințe chiar dacă tac. Și în scorburile mele locuiesc vietăți ale gândului. Mut fiind, vorbesc cu voi. Știindu-mi secretul, voi mă veți apăra de secure, așa cum eu vă apăr făcând tăcerea-mi productivă și, cu speranță, utilă.

Între timp s-a luminat, dungi de nori violete desenează frumos cerul, semn că deasupra cineva colorează cu bunăvoință zorii. Frățietatea de copaci a pădurii împrumută din aproape în aproape căldări cu aramă, iar pensulele toamnei au început să lucreze pe uriașul șevalet al zilei. În marea sală de pictură care cuprinde dealuri nenumărate și văi lucrează un artist plastic genial.

Viața se vede frumoasă, iar la mine, la Sângeru, de când oamenii s-au tot rărit, plecând în lume sau coborând sub iarbă, iar eu am amuțit, vorbesc doar copacii care au venit până la urechile satului unde foșnesc în adiere șoapte. Le aud, înțeleg, iar toamna stă lipită de sufletul meu ca o iubită care știe să facă fericit trunchiul unui copac secular.

Buni zori, iar ziua să vă fie ca o poveste frumoasă, pe care s-o spuneți mai departe!

18 septembrie 2020