Lucian Avramescu: Buni zori! La Sângeru, soarele umblă de-a bușilea pe dealuri

 

Buni zori! La Sângeru, soarele umblă de-a bușilea pe dealuri. E un copil rozaliu care caută în desișuri baloane de ceață și le sparge. Lumina reocupă repede acel loc.

Ieri a fost o zi în care prietena mea Hanna mi-a scris de mai multe ori despre obligația de a mă înhăma la optimism. Pare tristă, iar mie îmi cere să fiu vesel. Îmi va trimite alte medicamente homeopate. A pierdut codul poștal de la Sângeru. Mă întreabă dacă se scrie corect Sîngeru sau Sangeru. E corect oricum. Nu mai suntem tineri, scrie ea și trimite din Olanda un oftat învelit în cuvinte. Nu trebuie să-l văd, dar eu îl văd.

Distribuie prietenilor

Ieri a fost o zi cu de toate. Poeta olandeză mi-a scris până aproape de miezul nopții, iar eu nu reușesc s-o recompun decât pe plaja bulgărească a Nisipurilor de Aur, când eu aveam 30 de ani, iar ea ceva mai puțin. S-a măritat ca Scarlet O hara, din ”Pe aripile vântului”, prin repetiție. Spune că a fost fericită, inclusiv cu soțul ei de acum. Homeopatia, în care a devenit doctor, nu i-a înlocuit cu totul poezia pe care o scria cu migdale amărui.

Hanna semăna atunci, în splendida ei tinerețe neblondă, cu actrița care a jucat rolul din cel mai vândut  film american. Mie mi se părea că semăn cu nisipul care-i atingea tălpile.

Acum soarele se lasă biruit de nori. Aștept la ceasurile opt meșterii care n-au încheiat aseară montarea unor pietre la poarta de piatră a Muzeului. Ar trebui să dea în floare teii. Aici toate florile și de zarzăr și de sălcâm și de tei se desfac cu o întârziere de fix două săptămâni față de București.

Citesc ultimul mesaj nocturn al Hannei:

”Viața te lasă să lupți singur pe măsură ce boala apare în viața noastră. Trebuie să purtăm acea boală singuri, singuri și nimeni nu poate înțelege sau simți ce este să ai cancer, să pierzi un picior sau un braț sau vorbirea în timp ce ți-o pierzi . Și vorbirea, Lucian, era atât de importantă pentru tine, dar când nu poți să vorbești încă poți scrie, un alt fel de discurs.

Comunicarea este ceea ce ai făcut întreaga viață.

Bătrânul călugăr Shaolin și-a pierdut piciorul din vina unui chirurg, așa și-a pierdut piciorul.

Nu mai poate merge. Este un dezastru pentru acest om care era un campion al artelor  marțiale, cel mai bun din lume și acum nu mai poate face nimic, este un om care nu poate merge.

Suferă, dar nu este o victimă. Ultima dată a spus; când mai puteam merge …

Da, când putea să meargă … și când ai putut tu vorbi.

 Și mi-a spus: Ajută-l pe prietenul tău Lucian, poți să faci asta, la fel și eu prin rugăciune.

 Dar piciorul lui a dispărut pentru totdeauna și vocea ta va reveni”.

Călugărul din țara ei i-a spus să-mi transmită că voi vorbi de Crăciun. Sau un pic mai târziu. Au și călugării olandezi, iată, zonele lor de incertitudine. S-o fi mutat  într-o peșteră de sihastru sau, bătrân și schiop, trăiește într-o chilie? Din Olanda nu-mi amintesc decât Muzeul Van Gogh și străzile din Amsterdam care abundau în exponate ale sexului. Călugări n-am văzut.

E dimineață și-ți scriu din nou prietenă/prietene  despre nostalgia vorbelor care sunt niște cuvinte care se aud. În mine vorbele și-au pierdut încet viorile, harfa, vechiul țambal al lăutarilor țigani, materia simfonică și foșnetul de pădure din care erau plămădite. Cum să te strig când vocea mea și-a pierdut cu totul substanța? Fără harul vorbirii viața devine aproximativă și, pe alocuri, nostalgică. Afară s-a făcut din nou nor, cuprinzând cerul, iar eu am obligația să nu depind meteorologic de soare, ci de lumina care ar mai sta pe undeva, prin mine.

Și tu mi-ai scris ieri, prietenă/prietene, sub multe nume pe care am început să le știu, că nu trebuie să-mi pierd speranța. Recitesc a doua sau a treia oară mesajele de ieri pe care aproape că le știu pe de rost. Mă străduiesc să te ascult, cu toate că eu găsesc mai iute în mine străbunii amărăciunii  decât clădesc, din bucățele mici și disparate, ca de oglindă spartă, optimismul. Zi bună ție căreia/căruia nu trebuie să-ți apună niciodată soarele interior al bucuriei!

Din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva