Buni zori! M-am trezit târziu, ceea ce mi se întâmplă rar. E șapte, ora la care închei de obicei fragmentul zilnic pentru ”Cofesiunile unui mut”. Afară e nor și graurul care cântă în nucul de lângă aleea de piatră a curții nu ameliorează câtuși de puțin o stare apăsătoare care vine de neunde. Privesc norii care erau, acum câteva clipe, netezi ca o culoare de fond a unei pânze pe care n-ai început s-o pictezi. Acum s-au vălătucit și spre Manțura lasă o crăpătură, cât un lat de palmă, prin care zărești albastrul. Apoi albastrul  trece sub cortină și se face mai întuneric în cameră cu toate că am tras perdelele să intre lumina zilei.

Poate va ploua, bucurie pe care o păstrez de la bunicul din partea mamei. ”Lenuțo, îi zicea el bunicei, Dumnezeu ne dă o ploicică!”. Diminutivul indica imensa lui bucurie, mai ales dacă grădina era secetoasă, iar apa din cer era așteptată ca o binecuvântare pentru răsaduri. Ploicică!

Poate că starea mea nu vine de la muțenia care a devenit totală, dovadă că ieri am stat închis în casă cât un om, instalator, pe care-l știu bine de când repară pe la mine țevi și hidrofoare, chemat să repună în funcțiune robinete care, peste iarnă, spre a nu crăpa de îngheț, sunt demontate toamna, mai ales că în partea aceea a casei nu stau decât vara rarii prieteni care mă vizitează , a tot meșterit. Cu acel om, Ionică, sporovăiam îndelung. La urmă îl cinsteam cu o țuică, beam și eu și-i plăteam cât cerea. Nu cerea mult.

L-am auzit, la plecare, spunând că-i pare rău că n-a vorbit cu domnul Lucian.

A scris toată noaptea și acum l-a furat somnul! – i-a spus soția, ceea ce era doar pe jumătate adevărat. Scrisesem toată noaptea, dar somnul – ca mereu – stă departe de mine și ziua.

Era după prânz. Acum am o stare coclită și ziua se anunță cafenie. Voi ieși să-mi hrănesc vietățile care, culmea, și ele tac. Doar graurul îmi arată că muțenia mea nu s-a lățit, devenind și surd. Aseară am început o carte, extrasă la întâmplare din bibliotecă. Colecția Globus, a Editurii Univers, publica romane moderne, scrise altcum decât marii clasici, prin anii 75 – 80. Cartea, rămasă crăpată pe masă,  se cheamă ”Ceasornicul fără minutare” și este semnată de Carson McCullers. Personajul cu care începe este un ”bătrân” de 40 de ani care se simte din ce în ce mai slăbit. Hainele cad de pe el. Crede că-i o gripă de primăvară și, farmacist fiind, își ia bulinele care crede el că fac bine pentru o asemenea boală obișnută la ieșirea din iarnă. Merge să-și facă totuși analizele la un prieten doctor din acel orășel din sudul american. Află, după două zile, când analiza de sânge e gata că globulele lui albe s-au înmulțit amețitor, iar cele roșii dispar. Doctorul privește un creion pe care-l învârte enervant în mână și niciodată nu se uită la el, la pacient, căutându-i ca altădată privirea că doar erau prieteni vechi.

Nu-mi ascunde ce am, spune pierit domnul Malone, pentru că pare leucemie. Am  făcut și eu un pic de medicină. Doctorul tace încuviințând într-un târziu.

Cât mai am de trăit?

Omul în halat alb, devenit deodată străin, pleacă la geam și privește fără motiv ceva care nu se vede, afară.

Te-am întrebat cât îmi mai dai de trăit? – repetă personajul Malone.

Un an, poate cincisprezece luni, răspunde greu, cu niște vorbe care păreau că vin din altă lume, doctorul.

Poate că scena asta, descrisă fără mari farafastâcuri scriitoricești, mi-a marcat somnul, fiindcă am tot visat. Acum, ca mereu, uit visele pe măsură ce ziua își suie pașii, dar câte ceva îmi amintesc. Eram undeva în Japonia, unde chiar am fost o dată, doar o dată, fiindcă în meseria mea de ziarist, am tot colindat, iar în unele țări am ajuns de mai multe ori. Visam oameni care aveau măști pe chip, iar măștile creșteau din fața lor fără gură și zâmbet, de parcă erau din piele și carne, ca nasul și urechile. Oamenii fără gură îmi spuneau ceva, dar eu care aveam gură nu le puteam răspunde.

Caut ceva în realitate care să explice visul. În Tokio – sunt douăzeci de ani de atunci – unul din doi oameni pe străzi, în metrou, purta mască așa cum sunt cele recomandate acum pe tot mapamondul. Am întrebat o ziaristă de-o lor de ce poartă  oamenii măști? Par caraghioși! – am zis eu.

Nu sunt caraghioși, ci își apără viața. Tokio e un oraș poluat, bolile de plămâni sunt grele când apar, iar unele te pot transfera ”dincolo”, a spus ea cu un zâmbet asiatic din cele care nu pot fi interpretate în niciun fel. În plus, pot fi răciți, și se apără pe ei și îi apără și pe alții.

În zilele noastre tot aud asta. Iată, scormonind arheologic în amintirile mele, dau de ce se petrece acum la noi.Visul e încâlcit și ce părea o poveste logică în somn, s-a șters cu totul. Buni zori,dragă cititorule, oriunde te-ai găsi, chiar dacă la tine e noapte acum sau soarele e sus și pârjolește de la jumătatea cerului!

Fragment din cartea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”