Lucian Avramescu: Buni zori și mai încolo la fel

 

La cinci, când mintea mea s-a despărțit cu totul de somn, noaptea stă afară necercetată. Curiozitatea de a ieși se lasă biruită de prudența de a nu face un barter păgubos între căldura din mine și frigul presupus, domnind dincolo de pereții de piatră. Mă gândesc, amuzat, că eu sunt omul care n-a ieșit din peșteră, piatra fiind primul lui adăpost protector. De frig și de carnivorele care-l preferau pentru carnea lui, zice-se, gustoasă. Informația vine tot de la om, lighioană care a fost și canibală, gustând din semenii săi rumeniți. N-aș zice că zicala latină Homo homini lupus s-a deteriorat cu totul în zilele noastre.

Se apropie zorii și eu nu-s pus aici pentru a reaminti predispozii ancestrale care să sperie bunătatea din noi, fiindcă și ea există. Zeii, zeul unic în cazul nostru, de la daci citire, Zamolxis, preschibat onomastic în Dumnezeu, ne cere să fim iertători față de inamici și cumsecade cu semenii.

Distribuie prietenilor

Lucian Blaga, sub cupola sa uriașă, de spirit patriotic și talent scriitoricesc, trăind eu zilele astea, nu credea că dacii, popor din centrul neamurilor indoeuropene, ar fi făcut notă discordantă, mulțumindu-se cu un zeu. Era, ca și ceilalți, un neam politeist. Argumentul, dizolvat și-n romanul ”Luntrea lui Caron”, se bazează pe vaste intuiții de sorginte culturală, dar și pe descoperirea făcută la Grădiștea de un profesor arheolog clujean, după ani de săpături în capitala dacilor. Acela îl cheamă pe poet la Sarmizegetusa să vadă cu ochii lui urmele unor temple care indicau slăvirea mai multor zei. Zamolxis era pesemne doar unul dintre ei. Același arheolog găsește inscripția, din păcate rezumată, ”Decebalus per Scorilo”, tradusă ca ”Decebal fiul lui Scorilo”. Două nume proprii și doar un cuvânt din limba străbunilor.

Blaga exultă de bucurie și-și laudă intuiția. Cândva scrisese că Muma Pădurii, dacii trăind mai ales în păduri (în vremea lor, zic eu, nu se inventase defrișarea), nu puteau să nu aibă un zeu al codrilor. Muma Pădurii ar fi un reziduu al unei întrupări fioroase zeești.
Eu, dezgustat de dezmățul incestuos din Olimp, unde se petrecea o mare călărire, în care Zeus mai ales, fecunda tot ce-i ieșea în cale, rămân la credința că învinșii noștri străbuni, biruiți de sabia Romei, au avut un singur zeu, preschimbat în Dumnezeu, pe numele antic Zamolxis.

Emil Cioran scria că un singur zeu se demonetizează. Nici el nu are dreptate, fiindcă, însurat cu o pământeancă, Maria, Dumnezeu are și o reprezentare feminină, iar cerul e locuit de mai multe personaje. Cei mai numeroși creștini, credincioasele mai ales, fac rugăciuni Mariei, un Dumnezeu feminin mai milos, mama care trece prin suferința lumească de a-și vedea fiul bătut în cuie, pe cruce. Dumnezeu, care putea interveni, e un tată pe care eu îl găsesc nedrept, fiindcă, așa cum am scris mereu, sacrificiul unicului său copil n-a făcut lumea mai bună. Apoi există Dumnezeu Fiul, moștenitor și rege al cerului. În privința asta Blaga putea avea dreptate, sprijinit de argumente.

S-a luminat de ziuă, de când scotocesc eu prin cer, atrăgându-mi mânii. Cocoșii mei, consistent mai numeroși decât găinile, taie zorii cu custura mică a țignalelor lor, semn că viața a dat drumul vestirii că este. Fiind – cântă, nechează, bate cu copitele. Un personaj dintr-un roman francez, rămas singur, bate mereu prin curte în câte un lighean sau fier, iscă zarvă. Întrebat de ce face asta, răspunde că pentru a ține moartea la distanță. Hoața vine pâș, pâș, iar gălăgia o sperie. Actorul Sean Connery a murit acum câteva zile în somn. A uitat să facă gălăgie!

Vă doresc o zi în care viața să triumfe, iar bucuriile să nu treacă strada când vă văd!