Lucian Avramescu: Buni zori! Voi cum deveniţi pradă amintirilor?
Viața ți se compune din tot ce mobilează mica odaie a clipei pezente. Liniștea este străvezie, cerul, ca multe zile ale acestui noiembrie, pare sulfuros, de la ceața deasă probabil care s-a lipit şi de el şi de coama dealurilor. Vezi ce e de văzut în preajmă și deodată răsare, ca iepurele din tufiș, o amintire care te amuză, apoi cheamă alta, fără legătură cu prima și cu nimic de azi.
Fiica mea, care mică fiind dormea lângă mine și adormea doar cu poveștile mele pe care le inventam adhoc, de când a devenit adolescentă și are camera ei, ne vizitează rar. Ieri a fost ziua ei, iar lumea care o cheamă afară e a unei generații care nu îmi dă mereu prilejuri de încântare.
Acum două zile a intrat în camera unde lucrez, țipând înspăimântată că ”e un șoarece!”. Disperarea depășea mult firea ei curajoasă. Am zărit șoarecele, care nici măcar șoricel nu se putea numi, de dimensiunea unei unghii, în colțul camerei, pitit între două cărți care nu știu prin ce mister ajunseseră acolo. L-am prins de coadă fără să-mi primejduiesc viața și nici pe a lui, în timp ce fiica mea doar nu s-a suit pe pereți.
După ce am eliberat rozătorul în curte, regăsindu-mi fiica liniștită, am întrebat-o ce-i cu panica asta? Acum câțiva ani te-am oprit cu greu să prinzi un șarpe pe care l-ai alergat prin iarba livezii. Și eu prindeam șerpi, copil fiind, la noi găsindu-se mai des șarpele de apă sau de casă, identificabil prin două pete galbene de o parte și de alta a capului.
Nu ți-e frică?
Nu. E un șarpe de apă, tata.
Da, dar șarpele transmite o anume înfiorare!
Mie, nu!
Atunci cum de te înspăimântă în halul ăsta un șoricel?
Nu știu, mi-e o frică greu de descris, paralizantă, m-aș sui pe casă, pe șifonier. Nu am explicații, dar frica de un șoarece e sinistră.
Mama mea, Ituța, cum o strigam, trăia aceeași panică la întâlnirea unui șoarece. În schimb mama ei, bunica Lenuța, îi prindea cu mâna în lada cu mălai și îi pedepsea legându-i de coadă cu o ață, pe un perete, care avea cuie, spre distracția mea. Nu aveam alte jucării.
De ce îmi amintesc, în acești zori care n-au încă farmecul descătușat al luminii, această întâmplare care m-a cărat în copilărie? Pentru că fiica mea…
Dar drumul amintirilor abia a început. Iată-mă în Saigon, cândva capitala Vietnamului de Sud, pe vremea când erau două Vietnamuri. Acum erau un stat, nici socialist, nici capitalist, doar sărac de la un capăt la celălalt. Am dormit o noapte într-un hotel fost regal, din centru, cu grupul de ziariști care relatau o lungă vizită a lui Iliescu în țări de la Pacific sau zona Indochinei. Din vizita oficială nu-mi amintesc decât că la întâlnirea cu oamenii de afaceri ai țării gazdă, n-a fost nevoie de translator. Toți vorbeau fără cusur limba română și erau ingineri care studiaseră Petrol și Gaze la Ploiești.
Amintirea din acești zori incerți, răsărită tam-nisam, este legată de o stare de atonie a străzilor din centrul orașului, străzi traversate la prânz de șobolani. Oamenii, tolăniți pe taluzuri, păreau a nu face nimic. Ochii lor, fie că erau bărbați, fie femei, mă priveau înțepeniți și indiferenți, în același fel, fără să mă vadă. Treceam – fiindcă plecasem în inspecție – ca printre manechine. Numai că manechinele nu îmbogățeau luxul unei vitrine, ci indicau un cenușiu de viață exersat sau o indiferență asiatică jucată. Apoi n-am putut să nu remarc lenea cu care șobolanii bine hrăniți traversau strada, unu după altul, ocolind de aproape picioarele oamenilor tolăniți la umbră, în șanțuri, sau trecând de-a dreptul peste picioarele lor. Șobolanii nu se temeau de vietnamezii somnolenți, iar ei îi tratau ca pe niște animale de companie.
Întors la hotel, de la geam am privit seara care cobora peste Saigon, venind dinspre ocean sau marile râuri. Șobolanii treceau strada, unii ieșind chiar din subsolurile hotelului regal, unde era cazată și delegația română.
De ce îmi amintesc șobolanii dintr-o țară pe care am văzut-o o singură dată și nu altceva? Fete, muzee, arhitectură. Urmele lungului război cu americanii. Ce trapă a deschis, spre amintiri, panica fiicei mele? Și de ce acum, când mă pregăteam să vă istorisesc pățaniile apropiate ale zilei de ieri mă duc atât de departe în amintire?
Câte lucruri neînsemnate răsar dintr-o memorie productivă, ce capacitate de depozitare a nimicurilor se găsește în noi, sau doar în creierul meu care a uitat să vorbească și, mut fiind, înghesuie lucruri uzate?
Vin zorii, îmi sosesc și niște prieteni din București să-mi dea o mână de ajutor la un proiect de la intrarea în Muzeul Pietrei. Am scris și desenat schițe, pentru a nu fi obligat să fac ce nu pot – adică să mă exprim prin cuvinte. Am preîntâmpinat întrebări, iar calificarea mea de arhitect peisagist îmi prinde bine. Sper să mă fac înțeles, așa cum voi, prietenii muțeniei mele, mă înțelegeți mereu.
O zi minunată vă doresc! Dezbrăcați uniforma de cețuri a zilei, până dați de azur. De nu-l găsiți, inventați-l! E un antidot pentru somnolență, cum e pentru mahmureală zeama de varză. Fabricați un pic de azur și ziua va începe frumos!