Lucian Avramescu: Caleaşca boierească

La casa de Devale, acolo unde m-am născut, într-o odaie minusculă, dintr-o mamă de optsprezece ani și supravegheat de medicina empirică a unei bătrâne de pe uliță, se găsea, sub un acoperiș care prelungea spre Cricov magazia mare, o caleașcă. Am copilărit la bunicii din partea mamei, dar veneam adesea să mă joc prin livadă, prin poduri întunecate și mereu mă așezam pe canapeaua din pielea neagră a caleștii. Canapeaua era în spate. A vizitiului era în față, pe sfert ca dimensiune. De fapt caleașca avea, avusese, tălpici de sanie. Deci era o sanie boierească. A stat acolo până a putrezit magazia, iar acea fostă bijuterie care luneca trasă de cal prin nămeți s-a dizolvat și ea, mai întâi prin componentele care au putrezit sau au fost jupuite de copii,  apoi, definitiv, prin colbul ca un mucegai gros al uitării.

Am căutat în jurnalul bunicului Victor Avramescu, meticulos în toate, ceva despre acea sanie-caleașcă. Nimic! Și tata, care a primit casa cum toți cei patru copii ai bunicului au primit câte una, pomenise caleașca acolo. Fabulam și inventam povești cu prințese în care eu eram vizitiul, fiindcă îmi plăceau caii, iar pentru asta dădeam lesne orice titlu nobiliar. Ce măreție, ce privilegiu să mâni caii! Pe valea înzăpezită a Cricovului, pe dealurile supravegheate de felinarul lunii, pe povârnișuri cu urme de cerbi în zăpadă și lupi care se fereau singuratici de iureșul meu.

Încerc să găsesc urmele acelei bijuterii roase apoi de ani. Bunicul a cumpărat ruina de piatră a casei din centru, întors de la Mărășești, de la o boieroaică retrasă la Paris. Casa de la Sângeru, abandonată, a putut fi cumpărată cu banii de soldă adunați în patru ani de război. Victor Avramescu, ”fiu de văduvă săracă”, așa cum scrie în testamentul lui, avea calitatea de a fi econom. ”Tot ce am agonisit las urmașilor mei spre a mă pomeni și cu datoria sfântă de a nu înstrăina nimic. Doar ei între ei își pot vinde părțile”.

Din păcate doar eu și un strănepot, violonist, am respectat și respectăm truda străbunului. Cred că acea caleașcă-sanie, care nu avea nimic din mobilierul stradal de căruțe și sănii al satului, a fost a acelei enigmatice parizience.

Refăcând eu casa  cumpărată de la fratele mare al tatei, fiindcă a  lui  era, și tot săpând la temelii istoria locului, am găsit grinzi de cale ferată din vremea lui Carol I și alte semne ale vechimii care m-au îmboldit, o dată în plus, să reclădesc totul, dublându-l și triplându-l chiar, atrăgând cu migală din toată țara semne de vechime românească.

Bunicul n-a fost boier, ci țăran cu patru clase, dar cu o inteligență rară și o dragoste de artă inexplicabilă pentru statutul lui social, dovadă că, pe lângă case în Sângeru și la București, a înzestrat fiecare din cei patru copii ai lui, Ion, Margareta, Maximilian și Gheorghe, cu câte o pianină. Să ajungă careva muzician. Și aripa sorei tatei a dat din belșug. Am mai scris despre asta.

Trebăluiam azi în cea de a treia curte-livadă a Muzeului Pietrei, când imaginea caleștii boierești mi-a venit din neunde în minte și am lăsat totul baltă pentru a veni să scriu aceste rânduri. Romanul meu ”Despre singurătate” se petrece în parte acolo, în acea casă cu ciufi care făcuseră pui. De ce nu mi-am amintit caleașca din copilărie cu care nimeni, niciodată, din neamul meu n-a apucat să umble?

Doar eu, copil fiind, călăream ruina ei fantomatică, pe care o suiam în ceruri și lunecam pe nori.