Lucian Avramescu: Cosmosul ne-a pus în sânge și tărie, luând zbor de la rândunele și calcar de la pietre

Buni zori, prieteni! Întrezăresc cerul, cu niște nori violeți, din care se cerne în semiîntuneric acea ploaie mocănească, constantă și liniștită, ca o respirație de mamut adormit acum niște milioane de ani la marginea satului meu. Dealurile musculoase desenează orizontul, pădurile le acoperă, mai mult bănuite, brațele și umerii de cremene, calcar și pământ. Acest cosmos aparent blajin, ține în el o forță telurică. Doar omul se zgârie ușor și pare expresia unei gingășii de suflet și contraste. El poate muri înțepat de o albină. Caninii lui nu pot sfâșia, chiar dacă în componența lor găsești, ca și în colții leului, fierul și potasiul și altele din tabelul lui Mendeleev. Doar sufetului nu i s-a găsit chimia fragilă, misterioasă ca un abur și se arată, material, doar când plânge, iar lacrimile vin direct din ochii lui Dumnezeu.

Și totuși. Și totuși, ce? Gâza asta însuflețită are și ea forța ei, iar înrudirea cu piatra, fluturele și leul e genetic dovedită. Cosmosul ne-a pus în sânge și tărie, luând zbor de la rândunele și calcar de la pietre, iar rădăcinile ne cresc puternice și adânci, chiar dacă nu se văd. Cu aparenta lui fragilitate, omul este singurul care duce povara de a ști că într-o zi va muri, ceea ce pare a fi suprema încercare a universului viu.

Anul trecut, de ziua mea, când blestemul coronavirusului nu dăduse ocol Terrei, stricându-i toate rânduielile, după concertul nepotului meu Alexandru Tomescu și după un lung salut explicativ al meu, care începusem să vorbesc mai greu, survolând consoanele și eliberând prin sforțări de naștere, cu sânge, plodul unui substantiv, a venit la scenă un scriitor orb, Radu Ruba. Condus cu delicatețe spre scena de piatră de frumoasa și distinsa lui soție, el a lăudat cu voce robustă meritele mele de a fi scris despre o nevoie a comunității orbilor de a avea un centru de clădiri și dotări care să administreze această dizabilitate.

Distribuie prietenilor

Da, cândva am scris, după o vizită a lui la mine, la Sângeru (el și-a cumpărat o casă la Tisa, primul sat al comunei, în care intri venind dinspre Ploiești) despre această obligație a societății noastre cel mai adesea nemiloase. Alături și împreună cu concertele de binefacere susținute de Alexandru, s-au strâns o bună parte din banii necesari. Ruba era atunci președintele Asociației nevăzătorilor din România și lupta pentru ai lui cu o clarviziune care îi dădea o pereche de ochi în plus. Nu știam că voi ajunge mut în mai puțin de un an de la acea dată de 14 august, iar admirația mea pentru orbi, se adăuga celei adunate din atâtea cărți ale marilor scriitori ai lumii care au dedicat emoționante pagini nevederii.

În noaptea asta, micșorată de Giorgiana până la dispariție, fiindcă ea scrie mai ales când orologiul bate orele zero, și apoi se culcușește lângă mine povestindu-mi, m-am gândit ce deosebire de disconfort este între un mut și un orb. De ce orbii alcătuiesc o dinastie robustă, iar lumea lor are o nebiruită vitalitate, iar eu, vorba unei dragi cititoare, mă smiorcăi cu toate că pot scrie?

Nu mă smiorcăi, iar dovadă e chiar acest dialog matinal pe care-l port cu voi, ritual al prieteniei care se petrece după două ore de somn, obișnuință generoasă de care se sprijină, ca de un umăr, rezistența mea psihică pusă la încercare de frisoanele unei ierni care încă nu a venit.

Concluzia la care am ajuns și care explică și nevoia mea de prieteni ca de aer, este singularitatea acestei anomalii. Muții ceilalți sunt astfel din naștere. Mutul din mine e un neavenit. Eu nu pot construi, din degete și mimică, metafore care să comunice și să încânte. Eu nu pot face o asociație a muților care nu au fost muți, ci au vorbit până mai ieri, așa cum Radu Ruba a făcut o puternică asociație a orbilor. Muții și orbii și-au decupat locul ferm în această lume. Eu am căzut într-o firidă unde mă găsesc singur, fără întovărășiri.

Scriu, indiferent dacă am dormit sau nu, cusurul de a nu simți lipsa nopților avându-l din adolescență și studenție, cu patima unui îndrăgostit. Îmi lipsește o comunitate? Nu. O am cu sprijinul vostru și iată-mă-s înconjurat de oameni care nu-s muți și cu care vorbesc prin scris. Ei fac gestul nobil de a se face că nu bagă de seamă infirmitatea mea, iar suferința se preschimbă în ban de aur al uitării.

Mă uit la dealurile care și-au scos umerii tari din haina întunecată a nopții în timp ce eu scriam. Da, mineralele din continentul lor de piatră și pământ sunt și în mine. De ce aș fi firav?

Să aveți o zi bună, prieteni! Nu vă sfiiți s-o umpleți cu planuri și realizări. Uneori gândul,  doar el singur, e o mare izbândă.

30 septembrie 2020, Sângeru
Filă de jurnal dintr-o carte care sper să nu se încheie repede, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”