Lucian Avramescu: De ce îmi spui toate astea? – te miri tu cu încântare

 

Seara vine pe patinele ei moi
Cu palma astupă una câte una ferestrele
În timp ce înăuntru, grinzile vechi de stejar
Încă miros a pădure

Toamna e pe sfârșite
Stolurile de gârnițe s-au dizolvat în apus
Cărând pe aripile lor violetul

Distribuie prietenilor

De ce îmi spui toate astea? – te miri tu cu încântare
În timp ce pregătindu-te de noapte
Rochia ta a apus în dulap
Lâsând liber trupul care adie a pădure tânără
Iar bătrânele grinzi de stejar apără tavanul

Dulcea vecinătate a focului
Soba care trimite prin fereastra ei portretul jucăuș al flăcării,
Eu zidit între foile pe care am vorbit azi
Și pe care le va mistui incendiul care arde cuvinte

La poartă se suie înalt stâlpul care va aminti
Cine a făcut pietrelor muzeu
Și a dăruit neantului cuvinte împerecheate

Mă întreb de ce-mi gospodăresc posteritatea
Când pendulele vieții bat în mine
Iar clopotele lor anunță jumătățile de oră
Nu cele ce vin, ci cele care au trecut

Goală de frunze salcia, gerul de azi noapte a spart
Paharul cu apă pus pentru vrăbii,
Iarba e mov
Casele se retrag de la uliță, dosite în spatele hornurilor
Care s-au apucat iar de fumat.
Numai o casă, a cincea cum număr la vale
Continuă să-și roadă temeliile
Fiindcă acoperișul a putrezit de un veac
Împreună cu necunoscuții care au locuit cândva acolo

Pustietatea dă gratis o lecție despre viață
Casa aceea care s-a lăsat de fumat
Păstrează legenda unei mirese
Pe care fetele satului, care sparg întunericul cu veselul lor țipăt,
Și-o transmit înfiorate

Doar eu, nehotărât, scriu o poezie în proză sau o proză în poezie
În care îndes lumina acestei întunecate seri
Care rămâne doldora de frumusețe
24 noiembrie 2020, Sângeru