Lucian Avramescu: Despre casele cu buruieni ale celor care prășesc iluzii departe

 

Buni zori! O lumină de sidef și argint lucrează la bijuteria dealurilor. E frig și ies cu un pulovăr peste umeri. Renunț, azi, la ritualul mersului desculț prin iarbă. Poate mâine va fi vară și dimineața. Noaptea temperaturile coboară la cinci grade, aproape ca în deșert, ziua e caniculă. Zorii fac trecerea de la toamna nocturnă de noiembrie la iulie cel știut în amiază.

Aseară am stat de ”vorbă” cu nepotul meu Alexandru Tomescu. Mi-a adus mure. Eu i-am cules zmeură din grădină. Îmi povestește despre cele două luni în care a stat în munți, cu familia, într-o cabană, doar el și ai lui – soția, fetița Katerina, mama Mihaela. E vorba de perioada carantinei. Doar ursul le-a fost aproape. Alexandru a coborât o zi, atât, la București, invitat de Angela Gheorghiu, pentru un moment în doi pe treptele Ateneului.

Distribuie prietenilor

De ce n-ai venit aici să vă izolați de pericolele orașului mare? Casa, moștenită de la bunica lui, sora tatei, unde a copilărit vară de vară, veche de 150 de ani, încă nu era refăcută. Acum a dormit prima noapte, pe o canapea în casa cândva plină de mobile vechi și lucruri care conțin valoarea fără egal a amintirilor. Au fost depozitate, în cei doi ani de reconstruit, refăcut, migălit la odăi, scânduri și pereți, în magazia unui vecin. Până la mine e un kilometru, așa că era complicat, mai ales că unele scrinuri vechi, din lemn masiv, pot fi cărate de șase – opt oameni pe care, prin minune, ieri i-a găsit. Alexandru reface, recunosc, nițel influențat și de mine, cu cheltuială mare, fiindcă e mai scump să reînvii, cu chipul de atunci, o casă veche, decât să ridici una nouă, depozitul de amintiri al familiei noastre. Fiecare din cei patru copii ai lui Victor Avramescu, trei băieți și o fată, a avut casa lui. Doar eu și Alexandru reconstituim amintiri și șlefuim, cu o lacrimă în ochi uneori, trecutul care se scufundă.

Ne-a apucat seara târziu vorbind. Am plănuit concertul din august, de la Muzeul Pietrei, care numără câteva ediții, eveniment pe care îl oferim gratis celor ce ne calcă pragul . Ce va fi în 14 sau 15 august 2020? Câtă pandemie pe cap de locuitor? Cum mai prezint, cu muțenia mea, spectacolul? Cine va recita ”Bună seara, iubito”? Pun un disc, scriu un discurs de bun sosit pe care-l vor citi Luciana sau Giorgiana.

Violonistul cu Stradivarius îmi spune că i-au picat contracte mari, mai ales în străinătate. Boala asta a astupat Metropolitanurile lumii, iar muzica se aude din ce în ce mai greu. Prima curte a Muzeului Pietrei are câteva mii de metri. Dacă vin 50 de oameni, pot sta la distanță de triplul celei cerute de lege. Ca și mine, Alexandru se teme de virusul ăsta ucigaș și perfid.

Îi arăt doctoriile procurate de el cu greu din India pentru iluzoria vindecare a muțeniei mele. Sunt în aceeași pungă de luni de zile. Prietenii doctori pe care îi am m-au sfătuit să nu mă apropii de spitale. Peste tot a intrat, adesea neștiută, molima. Ar trebui să stau, pentru o injecție zilnică, la Universitar. Acolo și doctorii s-au îmbolnăvit.

E zori la Sângeru. Azi mi-am propus că merg cu ai mei să-l ajutăm pe nepotul meu să-și rearanzeje, în sfârșit refăcută, casa. Sunt multe, multe lucruri care nu-și mai au rostul, dar nu mă pot despărți de ele pentru a face loc celor necesare unui trai azi. În ele e însă viața celor duși. Pianistul Adrian Tomescu, tatăl lui Alexandru, e înmormântat la Sângeru. Tata și mama sunt și ei alături, așa cum tot acolo tăifăsuiec sub pământ niște lungi generații de străbuni.

Pagina cu Confesiunile unui mut care a vorbit cândva se oprește aici. Azurul a capătat o nuanță de clorofilă, iar verdele dealurilor care-și coboară pădurile în sat, acaparând case părăsite de urmașii care prășesc iluzii departe de porumburile și livezile lor, este puternic ca o lavă. Un Vezuviu verde acoperă totul. Inclusiv cu buruienile înalte cât copacii. Să aveți o zi bună!