Întrucât serile-s la mine dimineața, am scris la orele 5.00 acest text care trebuia să plece spre tine în amurg. Când se va scula Giorgiana ți-l trimite, fiindcă eu nu știu pe ce să apăs și altul nu mai scriu dacă se șterge ăsta. Succes și imbrățișări! (Lucian)

Marina Almășan, între muze și muzoi!

Marina Almășan, care pretinde că eu i-aș fi mentor ziaristic, legându-i la începuturi buricul literar, are doar un pic de dreptate. Talentul ei ziaristic duce greul, iar eu, gazetar nițel hârșit prin cotloanele meseriei, n-am decât meritul de a fi observat atunci, când ea avea douăzeci de ani, ceea ce alții au văzut mai încolo: ușurința de a pune gândul în cerneală, spiritul de observație care nu lasă să treacă pe lângă tine o întâmplare de viață, datul banalității prin pesmetul umorului.

Ziarista, devenită scriitoare azi, cu zece-cinciprezece cărți iscălite pe copertă și mai ales înăuntru, cu har îmbelșugat, își găsește lesne în poșeta cu care umblă muieretul, anexă vitală ( o femeie renunță mai ușor la un sân cred decât la geanta crescută din umăr), rujul cuvintelor, cheile mașinii de pornit o frază, alifia de netezit asperități ale cotidianului, când el merită ocrotit nițel.

Observ cu bucurie avântul scriitoricesc al Marinei în ultimul manuscris care va deveni curând carte – ”Cu zâmbetul pe…muze!”, pe care mi l-a trimis spre lectură și datul părerii, nu cu părerea, cum fals se zice, într-o eventuală prefață care poate deveni postfață la scriitura unui corpolent fost coleg de redacție care pretindea, cât i-am fost un fel de șef, că-i sunt cel mai drag amic pentru ca mai târziu să-mi spună că m-a urât toată viața. Devenise ceva la un partid democrat, iar trecerea lui pe la Scînteia tineretetului stânjenea o carieră de politician țărănist cu secretară. Dar asta-i altă poveste și nu vreau să fac inutile acolade. .

Marina Almășan adună aici, zice ea, cele mai izbutite editoriale publicate în site-ul Femei de 10, cu toate că autorul e cel mai puțin indicat să-și pună pe cântar marfa manufacturieră și creierofacturieră. Eu, interesat de evoluția elevei mele, le-am citit în bună măsură la vremea publicării lor și știu că putea alege orice fără să se păcălească.

Autoarea, devenită vedetă de televiziune, nu și-a dezlipit niciodată creionul din manichiura degetelor, iar scrisul n-a trădat-o, așa cum ea nu l-a înșelat cu televiziunea, devenită legal o căsătorie paralelă. Marina dacă pleacă să facă o emisiune în Patagonia se întoarce de acolo cu emisiunea filmată și o carte scrisă în avion.

Cartea ”Cu zâmbetul pe…muze!” e o bucurie a lecturii. Plină de umor, descrețește. Subiecte aparent banale cu femeia care devine preș din covor persan (să nu vă mai prind, își avertizează ea colegele de presupuse suferințe, că ziceți vreodată ”L-am iubit ca o proastă”, ci pe el ”ca pe un prost”). Pentru echilibru, caricaturizează și femeia-bărbat, care strivește fără milă sub papucul ei de casă gângania sfrijită a soțului care nu-i iese din ordin și execută fără crâcnire misiuni de piață cu lista la purtător și șters praful de pe mobile.

Noua apariție editorială purtând semnătura Marinei Almășan va avea succes în târgurile de carte ce vor mai fi probabil, dacă nu vine peste noi valul pandemic patru, iar de-o găsiți undeva, cumpărați-o fiindcă de citit o citiți sigur.

P.S:
Apropos de titlul fain ”Cu zâmbetul pe…muze!”, rămân cu întrebarea, fără răspuns deocamdată, dacă o fi existând și echivalentul masculin al muzei, adică muzoiul! Tot Marina ne va lămuri. În următoarea carte pe care o scrie în timp ce o corectează, la literă, pe aceasta.

Buni zori, prieteni și să aveți ziua pe care sigur o meritați cumsecade!