Lucian Avramescu, despre Nicolae Dragoș,  prizonier al melancoliei

0 106

 

L-am reaflat pe Nicolae Dragoș, poet și jurnalist, după câteva decenii care s-au așezat, ca un zid de beton, între noi. A fost unul din oamenii din presă care mi-a publicat poezii în ”Luceafărul” și poeziile mele erau de dragoste, temă care nu figura nici ca interzisă, dar nici preferată în acea vreme. Nu știu dacă, întâlnindu-ne, ne-am mai recunoaște, el autoironizându-se  octogenar.  I-am recunoscut însă, ușor, vocea, aceeași, auzind-o în telefonul cu care am fost apelat la Sângeru, din Glogova lui gorjeană. A precedat astfel trimiterea unei cărți, pe care am primit-o ieri prin poștă. Se cheamă ”Cu viziera ridicată” și e tipătiră de Editura Contrast în 2018. Catrene cu har și umor. Dragoș n-a fost niciodată lipsit de calitatea ironiei acide, el definind fără cusur hazul de necaz al românului neaoș. Înghesuit o vreme în dușmănii nemeritate, Nicolae Dragos s-a ținut semeț. Retras în satul în care s-a născut scrie, eliberat de orice constrângere, luând peste picior politica și politicienii: ”Noi le-am dat votul, bunăstarea,/ Le-am dat încrederea, răbdarea,/ Le-am dat și dările la timp,/ Iar ei ne dau gogoși în schimb”(Afacere cu…aleșii) sau, pe aceeași pagină a acestui volum de catrene – ”Calculele lor sunt certe:/ Dușmănos, ocări își strigă,/ Unii pierd, alții câștigă,/ Țara-ntotdeauna pierde”. (Puterea, opoziția și luptele lor).

Nicolae Dragos e un vechi iubitor al picturii, iar pictorii – mai ales dacă mâna care purta pensula cu discrete culori era feminină – i-au fost dragi și apropiați. Subțire, ocolit – sper că și azi – de pericolul burții, cu nasul lui acvilin, poetul zburda prin ateliere, scăpat din obligațiile multe și adesea scălâmbe ale vieții de atunci. Să conduci niște ziare și reviste  era o caznă mai mare ca azi, când aparenta libertate i-a făcut pe mulți să-și dea arama lașității și mercantilismului pe față,  autopredați unei cenzuri care vine din buzunare și din golul interior.

Da, Nicolae Dragoș, retras în satul lui din județul care l-a dat lumii pe Brâncuși, iar nu  departe, la Petroșani, viețuiește filosoful anahoret Dumitru Velea, mi-a trimis o carte de catrene epigramistice – dar ca orice poet care uită disciplina tematică și se lasă furat de melancolii, scrie și altceva, răpit de lună și de un romantism care nu poate fi reprimat. Așa citesc, încântat, o filă care pare rătăcită între catrenele care te fac să râzi adesea amar. Se cheamă Contemplare și sună suav eminescian: ”Luna nouă,-ngălbenită/ Ca felia de dovleac,/ Rătăcește-n cer stăpână/ Și se oglindește-n lac..,/ Stelele pe bolta-naltă/ De o veșnicie tac…/ Mici alune sclipitoare/ Că le-ai strânge într-un sac” . Sacul cu surprize al lui Dragos e frumos și longeviv, poetul pare fără vârstă și bag samă că poeții chiar nu au ani care-i vlăguiesc, ci doar talent care rezistă ruginii.

Lucian Avramescu

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.