Lucian Avramescu: Despre un mormânt învelit cu floarea soarelui

 

Un mut este un om căruia nimeni nu se simte dator să-i povestească fie și cel mai neînsemnat lucru. Mutul, dacă e și bătrân, învață să întâmpine moartea. Dacă amuțirea a venit după ce ani lungi a vorbit, ceilalți îl cred și surd. Pentru a se face înțeleși, cei care au nevoie de el, fiindcă mai sunt și din aceștia, strigă din răsputeri să se facă auziți.

Cunosc un mut care scrie, refugiindu-se în scris, aceasta fiind meseria lui de o viață. Scrisul i-a părut un colac de salvare. Cu el a făcut proiecte, și-a întreținut confortabil familia. De la un timp muțenia se extinde asupra mâinilor și picioarelor. Gândește, cea mai mare parte a timpului, la anularea vorbirii prin degete. Fără scris, muțenia devine absolută și-i este greu să-și închipuie că va rezista astfel. Paralizia totală, care iartă doar creierul, rămas întreg și funcțional, retează șansa sinuciderii. E boala supremă a unui fost om și condamnarea la o ghilotină care nu funcționează. Dar asta e parte a unui roman care nu mă privește și care se va chema probabil ”Scufundarea ultimei speranțe”.

Aseară am mers, folosind ca al treilea picior, cârja mea metalică, să evaluez lucrările la Biserica din Livadă. Folosesc acest instrument de mers de când, alergând să salvez un pui de găină pitică, ornamentală, din gura cățelului Tiți, am căzut pe lung și pe lat și pe o parte peste niște pietre care mi-au iertat parțial capul. Port de atunci o schilodire pe stânga, cu dureri consistente de umăr, șold și gleznă. Vor trece, zic eu, uitând că nu mai sunt puștiul care a căzut de pe școală și nu și-a fărâmat decât iluzia că poate zbura.

Întors în casă, mulțumit de avântul zidurilor de piatră în partea bisericii care închide și doi meri vii, am găsit un mesaj de la doamna Sanda, BCR Mizil, prin care mă anunță că Muzeul Pietrei mai are un donator. Mă bucur fiindcă n-am cum să nu recunosc că pe măsură ce cheltuielile urcă, punga mea cu care am plecat la drum se subțiază. Tresar – e puțin zis – aflând numele donatorului: Tatiana Covor. Scriitor, autor de cărți – într-un roman par a mă găsi și eu – Tatiana trăiește la Roma. Locuința ei își deschide geamurile spre o mică grădină cu pomi exotici. De acolo am plecat la Paris trei zile, și e prima oară când am priceput cu adevărat capitala franceză.

Acum vreo cincisprezece ani ani eram în Bulgaria cu Giorgiana, pilotam în zona Nisipurilor de Aur, când m-a sunat. Soția mea are calitatea rară de a nu-mi chema la interogatoriu trecutul. Nu mi-a pus întrebări, știind că iubirea ce i-o port e întreagă, iar eu i-am dat informații sumare, cât să nu tac.

Ne-am zărit ultima oară, eu și Tatiana, la înmormântarea lui Octavian Paler. Tatiana purta un voal negru, iar ochii ei mi-au comunicat o tristețe de femeie care scrie cărți cu pana înmuiată în sufletul omenesc. Sora ei e măritată cu fiul scriitorului defunct și împreună alcătuiau cortegiul rezumat al rudelor apropiate. Amândoi țineam la Paler, iar eu eram muncit de marea spaimă exprimată de filosof, aceea ca Dumnezeu să nu existe. În fața morții, scrisese Octavian Paler, este singura spaimă care mă încearcă – Dacă Cel de Sus nu e?

Am încheiat seara, povestindu-i Giorgianei despre obiceiul tulburător al brunetei românce din Italia, ca atunci când vine acasă, primul drum pe care-l străbate să fie la cimitirul unde este înmormântat tatăl ei pe care l-a divinizat. Cară de la o florăreasă din zona Pieței Romane, două geamantane cu pălării de floarea soarelui și, cu un taxi, ajunge la mormântul părintelui pe care îl acoperă minuțios cu un covor auriu. Tatăl ei fusese un mare agronom și iubea în mod special floarea soarelui care se ține, cât o ziua de lungă, cu privirea după soare. Inginerii biologi spun acestei fenomenale îndrăgostiri de astrul zilei fototropism pozitiv.

Sunt copii care-și iubesc părinții și după ce uitarea se așterne, la cei mai mulți, ca praful pe mobilele din casele părăsite. Sunt copii care-și uită părinții vii, înmormântându-i în indiferența lor trufașă.

S-a făcut ziuă. Buni zori, minunați prieteni, de azi și dintotdeauna! Să vă bucurați de soare chiar când nu e!