Lucian Avramescu: Educația sexuală în școli. Sunt poeții nebuni?

 

Nebuni nu este firește vorba potrivită. O las așa.

Am povestit de mai multe ori și chiar într-o carte a mea, emoția trăită în curtea Liceului ”Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, ca elev, la înâlnirea primului scriitor mare și viu, pipăibil de aproape cu ochii, Geo Bogza. Agitație de trei zile a profesorimii, directorul Florescu umbla nădușit de colo colo. Vine Bogza, poet și poet al reportajului. Elevii erau colindați și ei de un frison, dar eu, care visam să ajung scriitor, eram cuplat la înalta tensiune a unei emoții care mă zgâlțâia.

Distribuie prietenilor

Voi rezuma întâlnirea mea, a noastră, cu primul scriitor, fiindcă am mai scris-o în detaliu. Bogza, învelit într-un pardesiu cenușiu ponosit, de parcă îl purtase și bunicu-său, a parcurs cu pași mari, urmat de director, curtea ”Bastiliei”, care cuprindea pe vremea aia și internatul, de la stradă până la careul nostru construit militar, ne-a privit pe sub sprâncene și ne-a întrebat ferm: Dacă eu vă spun de șapte ori ”bună ziua”, voi îmi răspundeți de șapte ori?

Eliberați oarecum, ca la un examen unde îți pică o temă ușoară, am răcnit coral, ”DA!”. Și Bogza a zis ”bună ziua”, îndoind un deșt. „Bună ziua”, au nimerit la unison vocile noastre în formare. După ce a primit al șaptelea răspuns, s-a răsucit pe călcâie spre poartă și l-am văzut dizolvându-se, în tovărășia unui alt personaj literar celebru, despre care am aflat că era Miron Radu Paraschivescu, pe străduțele vălenare ce se scurgeau spre Teleajen. Asta a fost tot și încă mai caut interpretări la busculada-capcană, preparată din simboluri, de uriașul Bogza.

Ceea ce vreau să vă istorisesc astăzi, oarecum temător, fiindcă întâmplarea n-am scris-o niciodată dintr-un fel de pudoare, este despre întâlnirea mea, din postura de poet de astă dată, cu elevii bucureșteni ai Liceului ”Nicolae Labiș”. M-a sunat directoarea școlii, profesoara Labiș, soră sau rudă a poetului care botezase liceul cu numele și nota tragică a morții sale timpurii. Vine, mi-a spus ea, și poetul Ioan Alexandru, care, nu doar pentru mine, proaspăt intrat în Uniunea Scriitorilor, era un Ceahlău, o formă de relief înaltă a literaturii române.

Am răspuns cu bucurie invitației și iată-ne, însoțiți de directoare, suind la un pupitru cu trei scaune, în fața unei săli burdușite cu elevi. Pe margini, în picioare, erau cadrele didactice supraveghind aleasa întâlnire de spirit programată.

De pe pereți, ca din niște manuale de literatură, ne priveau icoanele sfinților Eminescu, Creangă, Caragiale, iar aglomerația aceea avea o solemnitate de biserică la Înviere.

Șefa instituției a dorit să stea modest mai la o margine a mesei, dar eu, galant cu partea feminină a universului, am insistat să stea între noi, în centru, și am izbutit s-o conving, gest pentru care femeia, cu certitudine, m-a blestemat mai apoi.

A rostit scurte prezentări elogioase despre oaspeți și ne-a invitat să preluăm deasfășurarea întâlnirii, cum credem. L-am invitat, cu un gest convingător, pe maestrul Ioan Alexandru, să se producă întâiul, curios să-l aud de aproape și admirându-i opera patriotică și religioasă, cântând mai ales Transilvania natală.

Avea un chip blajin, dar primele cuvinte au venit ca un trăznet peste liniștita adunare din inima Liceului Labiș. ”Masturbarea este o crimă, a tunat el. Nu v-o mai luați la labă! Sămânța pe care o pierdeți în vânt e un păcat. Știi tu – și a arătat spre un adolescent subțirel din primul rând – că pierzi energie la o masturbare câtă consumi alergând opt kilometri? ”

Și a ținut-o tot așa, o jumătate de oră, ca un arhanghel pedepsitor, spre disperarea doamnei Labiș care, prinsă între noi pe scenă, ca la un viol,  căuta cu privirea ușa.

Profesorimea era bulversată, copiii îndrăzneau să râdă pe furiș, iar intervenția mea de final, care încerca să aducă dialogul pe făgașul literar, n-a avut mari sorți de izbândă. Doamna Labiș n-a mai rostit cuvântul de mulțumire, iar Ioan Alexandru mi-a zis în ușă, la despărțire, alergând spre cei cinci copii ai lui, cărora avea să le ducă ceva, ”așa-i c-a ieșit bine?”

N-a mai așteptat răspunsul meu, care nici azi nu știu care ar fi fost.
În zilele noastre se poartă un mare război parlamentar pe tema educației sexuale în școli și mă gândesc cum ar fi tranșat poetul stins  acum douăzeci de ani subiectul. Buni zori, prieteni!