Mă găsesc în mașină, la Ploiești, într-o parcare. Vreme mohorâtă, cerul pare din zaț de cafea. Aștept soția care a intrat să cumpere ceva dintr-o farmacie, că e genul de prăvălie care ne tot cheamă de la o vreme. Am rămas, intrând la volan, cu masca pe figură. Jumătate din cei care se fâțâie încolo și încoace nu poartă acest accesoriu care te ferește pe tine și-l ferește și pe celălalt de blestemul contaminării cu boala secolului. Virusul se ține după noi în tulpini care odrăslesc în ramuri și subramuri ucigașe. Omoară. Acum trei zile mi-a murit de coronavirus un bun prieten, scriitor de la Chișinău. Și de la Ploiești mi-au murit cunoștințe apropiate. Ieri au murit 130 de inși în spitale. La ATI sunt circa 1200 acum. 80 la sută din ei, zice o doctoriță care plânge la televizor, chiar plânge, ”mor sub ochii mei”.

Am câțiva prieteni care au scăpat dar au plămânii schilodiți pe viață. Un bolnav, citesc în presă, s-a aruncat de la geamul spitalului neputând suporta arsurile cumplite din plămâni.
Meditam amărât și număram cam doi șoșoci fără mască la trei oameni care o purtau grijulii, când lângă mine a parcat o mașină argintie, bengoasă, din care a coborât un tânăr cam de 25 de ani care mi-a aruncat o privire disprețuitoare. Am realizat că nu dădusem masca jos.

I-am făcut semn să stea o secundă și i-am scris pe una din colile pe care le am mereu la îndemână întrebarea de ce nu poartă mască. S-a uitat îndelung la foaie, fie că scrisul meu e ilizibil, fie că el nu avea exercițiul obositor al lecturii.

”De șmecher!” – mi-a răspuns peste umăr. De șmecher nu purta mască. Mi-a întors un dos pantalonat lucios și o ceafă răzuită până sus, ca un șorici de porc. Comparația mi-a venit spontan așa cum mi-a venit și o altă vorbă, dar mut fiind n-am putut-o rosti. Mai bine.

Intrăm, cu Europa la un loc, într-un nou tsunami de contagiuni galopante. Noile tulpini sunt mai grăbite și nu se mai uită să-i aleagă doar pe cei de vârsta mea. Doctorița Mahler, parcă așa o cheamă, de la Spitalul Nasta, de contagioși, spune că toate paturile cu furtune de oxigen sunt pline. România are de două ori mai mulți bolnavi decât cei raportați. Mulți stau acasă, află că au boala și ajung la spital doar să moară acolo.
Eram în Tokyo și mă miram că vara – nu se iscase încă pe Terra corona-ciuma – umblau mulți japonezi cu prezervativul ăsta de pânză pe nas. Am întrebat de ce. Se feresc de microbi și de poluare. Nu se mira nimeni de înfățișarea care părea europeanului din mine caraghioasă.

Acum murim. Peste tot în lume. Terminând de ronțăit vârstnici, coronavirusul s-a dedat la carne fragedă.

România pare relaxată. Pare îngrijiorat doar un șef de opoziție, șoșoc cu câteva luni în urmă, stând – singurul – la o ambasadă, sfidător cu masca pe genunchi între atâția oameni care o purtau. Șoșocul ăsta pesedist e azi pledant pentru măsuri severe.

Liberalul Iohannis, plus liberalul Orban, nu iau măsuri dure ca să nu  piardă din ce nu mai au, adică voturi.

Moartea, nici pentru o parte, nici pentru alta, nu se pune.

Suntem noi o țară de șoșoci? Suntem inconștienți sau boi de-a binelea într-un procent semnificativ? Un măturător de la școala din sat, promovat administrator peste stomacul a cinci sute de elevi cărora le vinde produse expirate la preț dublu, spune că ăla de-a murit, scriitorul basarabean, era bătrân. Și-a trăit traiul și-a mâncat mălaiul. Dabija avea 72 de ani și fără coronavirus mai putea trăi zece.

Mă scârbește o imensă delăsare de boi pe două picioare. M-a scârbit și comportamentul unui actor pe care l-am cunoscut bine, care șoșocea și el prin piețe că are anticorpi iar boala asta e o minciună. Moartea lui n-a mai fost o minciună.

Dar despre morți numai de bine. Eu cu boii din politică și cu boii de pe stradă am un război. Un război în care am intrat pentru a-l pierde.