Lucian Avramescu: Întâlniri neconspirative cu bucuria

 

Buni zori, prieteni, la patru dimineața! M-am sculat să întețesc focul în sobă, prilej cu care mi-am băgat o țepușă în palmă, și după asta nu s-a mai lipit somnul de mine nici cu Superglue, o zeamă la tub folosită de fiică-mea să unifice adversitățile unor coli. Câinii latră ca la lup, dar nu ies fiindcă m-am mai prăjit cu trecerea bruscă de la vara din odaie la Boboteaza de afară. Oricum, nimeni nu poate intra în perimetrul de pază al lupilor mei.

Ieri am respirat un pic de oraș, dacă numitul Urlați suportă o asemenea insultă. Am stat la un rând, respectând distanța autorizată dintre respirații. Aici era o farmacie veterinară pe vremuri, adică acum vreo șaisprezece ani. Cumpărai buline pentru oi și crochete pentru căței. Eu am luat farmacista. De tot.Între timp s-a calificat ziaristă și mi-a făcut și o copilă care acum e mai înaltă ca ea.

Distribuie prietenilor

Stăm la coadă și intrăm împreună. Ni se recoltează, fiecăruia, sânge. Controale uzuale. Giorgianei îi ia o seringă. Din vena mea scoate șapte tuburi de culoare roșie întunecat. Mă scurg în fiole. Pe fiecare scrie Lucian Avramescu. Poet la tub. M-aș putea vinde la flacon. Pentru cei fără bani, în rate, sau, pentru a nu ne încurca în socoteli, gratis. Daniela Bartoș a dictat o listă de analize pe care trebuia să le fac de acum șase luni. Cu pandemia asta mori acasă, neanalizat.

Tânăra care slujește în acest laborator particular și care e singură, dă detalii, răspunde la telefon amabil, chiar prea amabil, fiindcă îi explică unuia, în timp ce coada crește afară, de zece ori o lămurire pe care am învățat-o și eu pe de rost, recoltează probe – așa se cheamă și sângele meu și urina uneia care a venit cu ea în borcanul ținut în poșetă. Viață adusă periodic la cântar. Cântarul e la Ploiești, iar rezultatele vin luni.

Conduc grăbit spre casă fiindcă o fostă colegă, Nicoleta Dandu, care a trudit o viață în radio, și-a anunțat vizita la Sângeru. Vrea cartea mea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva” și, firește, să mă vadă. Ne îmbrățișăm, de la cinci pași. Vrea și o carte pentru o prietenă din Brașov care trăiește la Paris și ”e topită după tine”. Traduc: după scrisul meu, pesemne, că după mine, la cum m-am scrijelit pe fațadă…

Nicoleta mi-a adus un cozonac din Bucovina și o plachetă cu versurile ei din tinerețe. N-am știut că ai scris și versuri! Era îndrăgostită. Citesc unde se lasă despicată cartea: ”E cumpănă de ani și iar sunt tristă…/ Asemenea zăpezilor eterne/alături doar singurătatea se așterne/ și nu e nimeni să-mi întindă o batistă”. Apoi o strofă despre ”întemnițarea trupului” ei în cercurile de copac ale vârstei.

Ne scriem reciproc dedicații. Eu plec în odaia cu sobă. Soția mea a instalat în sufrageria-terasă un fel de încălzitor cu butelie în burtă. Nu am om pentru centrala termică și nu facem focul decât în două dormitoare, unul al copilei. E mai ieftin și mai ușor. Ce aș mai fi sporovăit cu Nicoleta, câte îmi putea povesti dintr-un București unde eu ajung sporadic. La vară! Eu tac, cu vorbele scrise cu pixul pe coală, ea povestește radiofonic.

Lumea s-a făcut deodată mare. Citesc comentariile voastre la o poezie scrisă aseară. E ca la Capitoliu, cu înscăunarea noului președinte. Golul se umple, viața primește prin geamuri lumină. Mă visez iar ziaristul curios și gălăgios ca fratele ăla de culoare, de peste Ocean, care striga la președintele nou înscăunat să-l întrebe ce face, cum e în nădragi de mai mare al lumii, iar președintele s-a rupt din protocol și a mers să strângă mâna ziaristului. Eu eram ăla, nițel mai spălăcit.

V-am povestit ziua mea de ieri. Pe la voi cum e? Să aveți parte azi de întâlniri neconspirative cu bucuria! Buni zori! Ceasul arată orele 5 și 41 minute. Nu pot merge decât să mă culc.