Lucian Avramescu: Lumea lui ”Merge şi aşa”

Bate afară un vânt care pare că smulge casele din temelii. O poartă de fier, uitată deschisă spre terenul de bătut mingea, care-i peste drum, este izbită periodic cu putere. Scoală un cartier dar nimeni nu merge s-o lege.

E trei noaptea. Ascult vântul care-i o orchestră de muzicanți defecți la cap care bat cu ciocanul în butoaie de fier.

Mintea mea lipește amintiri recente, cu unele învechite. Acum două zile m-a vizitat Gheorghiță Lapadat din Craiova. A venit să mă vadă. E singura rudă a fostei neveste cu care am legături vechi de prietenie. E cel mai silențios oltean, dar om de nădejde în orice. Student fiind la ASE, juca și ca fundaș la Universitatea Craiova. Și el și sora lui au urcat pe meritele lor, dintr-o familie modestă. Ce regret, spune Gheorghiță oftând, este că n-am făcut nimic pentru părinții mei și pentru mine.

Distribuie prietenilor

N-a intrat în politică, dar politica l-a căutat mereu când a avut nevoie de cineva care să ”tragă la șaibă”. Cea mai recentă dezamăgire i-a afectat inima. Conducea filiala de Sud a unei instituții de creditare a întreprinderilor mici și mijlocii, nume lung și greu de ținut minte în abrevieri. A urcat acolo pe priceperea lui și a avut cele mai bune merite în țară. S-a trezit cu un telefon, era în mașina pe care și-o pilota singur, când l-a sunat ministrul de atunci al Finanțelor. Nu se cunoșteau. De mâine vii la București și preiei conducerea… Era vorba de marea instituție cu inițiale câte vagoane are un tren marfar. Ministru era cel care poza în Adonis, un șmecheraș de doi lei, pesedist din noile generații de hahalere.

Da, dar eu am familie la Craiova, dați-mi un răgaz de o lună să mă gândesc, a zis Gheorghiță.

Nu te gândești, vii și-mi aduci bani europeni, că boii ăștia nu-s în stare, a zis Don Juan de la Finanțe.

A preluat ca la fotbal o pasă bălbâită din care a dat gol. Lucra la proiecte singur și ora patru, cât e acum la mine, îl găsea muncind în birou. A luat la rând satele și i-a învățat pe primari să-și facă proiecte utile, bine argumentate, care să nu fie respinse de Bruxelles. Unii au vrut să priceapă, alții s-au arătat că-i doare-n dos. Stucturile instituției pe care o conducea erau compuse din băieți de partid, pomădați, fără știință de carte, adepți ai filosofiei ”Lasă-ne, nene, că merge și așa! Nu ne faci matale statuie!”

A încercat să aducă ici, colo oameni competenți, dar s-a izbit de crâncena împotrivire a partidului. Mă, te-am adus să faci treabă, nu să ne schimbi oamenii.

Da, dar nu prea sunt buni!

Dacă partidul a zis că-s buni, sunt buni.

S-a schimbat guvernul și au venit liberalii la cârmă. Gheorghiță s-a gândit că poate ăștia au alte principii. Aș! S-a trezit cu alți băieți pomădați, instalați de partid, fără concursuri de pricepere. Ora patru îl prindea tot la birou, făcând singur hârtii și proiecte. Ar fi dorit niște oameni care să-și merite lefurile. Imposibil. Și aici tot partidul știa ce e bine. ”Lasă-ne, nene, că merge și așa!” funcționa aidoma, preluat cu superioară ironie și de noua guvernare.

La scurt timp, mulțumit că începuseră să se miște lucrurile, epuizat, se gândea ce și cu cine să mai înceapă, când a venit ordinul că este dat afară. De ce? Ce nu mergea? Nu mergea că fusese pus de PSD și a fost tratat ca pesedist.

Știi tu ce ai scris, mă întreabă Gheorghiță, despre ultima discuție avută cu doamna Quintus?

Da, doamna Viorica Ionescu Quintus, fie-i țărâna ușoară că s-a dus după nea Mircea, m-a sunat să mă felicite pentru nu știu ce articol care-i plăcuse. Era cu puțin înainte de a se prăpădi. ”Unde sunt, Lucică, liberalii de altădată?” Da, așa mi-a zis și asta îmi amintea olteanul, un om de calitate cu care guvernele au jucat fotbal.

Aseară, soția m-a întrebat dacă sunt de acord să răspund întrebărilor stas, trimise unor personalități, de ziarista Luiza Rădulescu Pintilie, redactor șef al Ziarului Prahova, aflat în proprietatea prietenului meu vechi Dumitru Cârstea. Eram în curte. Soarele desena un apus violet, iar eu croiam în gând variante de acoperiș pentru Biserica din Livadă. Am intrat în casă și am dat de întrebările Luizei la care, în stilul meu jurnalistic, am răspuns pe loc,  să nu mă iau cu altele, și i le-am trimis.

– Cum aţi traversat toată această perioadă de pandemie şi care a fost sentimentul dominant pe care l-aţi încercat ?

– N-am avut sentimente dominante, ci doar subalterne și simple, de cap de locuitor. Am continuat să iubesc cerul, păsările, iarba, fulgerul, neteama, femeia pe care o cânt acum fără voce. Chiar și neliniștea mi-e dragă.

– Ce v-a lipsit cel mai mult în tot acest timp?

– Nimic. Muțenia mea, venită înaintea pandemiei, m-a găsit antrenat pentru tragedie, așa că am avut din belșug de toate. Devenind mut, oamenii m-au abandonat ca nefolosibil așa că m-am bucurat de foloasele singurătății scriind.

-Dacă admitem că fiecare încercare la care ne supune viaţa ne lasă şi o lecţie de învăţat, care este în plan personal această lecţie ?

– Că noi, oamenii, suntem mult mai proști și mai răi decât am crezut. Că naivitatea mea o întrece pe a altora. Că unii au optat pentru varianta de a fi virus și nu om.

– Fără a căuta vinovaţi şi vinovăţii, consideraţi că există cineva care ar fi putut influenţa în bine tot ceea ce au însemnat pandemia şi consecinţele sale în viaţa fiecăruia dintre noi ?

– A fost și este, mă refer la pandemie, fiindcă nu s-a isprăvit, un exercițiu tragic de haos generalizat. Furnicile sunt mult mai solidare și mai bine organizate decât noi. Marile puteri au arătat cât de mici sunt, iar cei mărunți s-au mărunțit și mai tare. Conducerile statelor s-au dovedit fără excepție nevrednice de a purta un război, nu unul atomic, ci unul de sorginte ezoterică. Încă nu știm cine ne atacă, doar că ar fi vorba de o populație microscopică genială, care e mereu cu un milimetru înaintea omului. Vinovați? Hoardele politice care au făcut averi pe o tragedie, marii șoșoci ai planetei, depistabili de la Washington la Moscova și de la Băicoi la Pocreaca, presa care a alimentat constant dezinformarea care nu este obiectul muncii ei. Unii au pierit chiar ei, îmbogățiții, omorâți de sursa beneficiului. Dacă există cineva providențial care ne-ar fi putut salva? A fost cândva unul, numit Iisus Hristos, dar l-am răstignit repede.

Ce-ai făcut, îmi zice cu reproș Giorgiana. Doamna Rădulescu pregătește o campanie lungă pe tema asta, cu interviuri ample. Tu ai răspuns pe picior. Să scapi iute. Așteaptă de la tine răspunsuri elaborate.
De unde știi tu?
Bănuiesc!
Bine, sun-o și spune-i că i-am trimis din greșeală aceste răspunsuri și că mă voi gândi la altele .
Dar dacă, zic eu acum, și peste o săptămână voi răspunde la fel, cu adăogirea că acest coronavirus este o mare porcărie? O să scriu un bocet în versuri, să-l cânte Bob Dylan, că tot a luat Nobelul pentru literatură, dintr-o greșeală pe care nici el n-a priceput-o.
E ora cinci, prieteni și v-aș zice buni zori, dar e prea noapte.

Și ce dacă?! Buni zori și să aveți norocul unei zile cu sănătate, că pe celelalte le faceți singuri!