Lucian Avramescu: M-am întors la muțenia mea care mi-a orbit cuvintele. Orbirea vorbirii, ca amuțirea ochilor

Muțenia, nu aveam de unde să știu și nici azi nu-s lămurit cu totul, vine ca orbirea. Știu oameni care vedeau, dar ceva alb le-a acoperit încet ochii, cu un albuș de ou transparent, iar ei au început să meargă în băț, pipăind drumul. Străbunica mea de mamă, Marița, pe care o strigam Mamaie, văduvă și cernită de la 27 de ani, singură o viață ”fiindcă după ce l-am pierdut pe al meu nu-mi mai trebuie altul”, aproape orbise pe la 70 de ani, dar i-a revenit vederea. Băga ața în ac la 90 și toți spuneau că așa se întâmplă înainte de moarte. Îți revin toate și mai ales vederea. E bine s-o împărtășiți, o sfătuia pe bunica, pe care eu o strigam Mamă, fiindcă sub oblăduirea ei am crescut, o vecină care le știa pe toate, țața Manda. Străbunica Marița a mai dus-o ani buni, cu vederea întreagă și a murit suind o coastă de la Izvor unde se rătăciseră curcile de creșterea cărora se ocupa anual. Sunt ”năvârlioase”, zicea ea și cuvântul mi-a intrat în vocabular când un animal sau o pasăre sunt de nestăpânit. Suind panta a făcut ceva, un stop cardiac, și a murit fără să zacă, fără s-o vadă doctorii, fără suferință, decât aceea că n-o ascultau curcile.

Deci orbirea are și revers. Muțenia nu cred că are. Anul trecut, fix în mai, ceva a umblat străin în vorbele mele. Apoi în august, de ziua mea, unde am avut oaspeți de soi iar nepotul meu Alexandru și-a ținut concertul suit pe o scenă de piatră, între exponatele Muzeului Pietrei, am vorbit și eu, chiar mult, scuzându-mă pentru încetineala din rostire și pauzele lungi dintre cuvinte. M-au trădat, le suneam eu amuzat, consoanele. Peste iarnă au venit analizele la cap, pe măsură ce vorbirea mea devenea și mai greoaie. Comoția cerebrală tranzitorie, primul diagnostic aproximat, a fost prima infirmată. Mari profesori, unele somități doldora de îngâmfare, cum e un profesor pe care l-am publicat în SLAST când avea 16 ani, iar azi nu-i mai atingi cu prăjina mândria de sine, s-a pronunțat, văzându-mă doar pentru salutul de sosire și cel de externare, cu toate că analizele la creier au ieșit toate fără cusur, că niște nervi degenerează. O doctoriță mi-a spus că unii trăiesc mult și așa, dar vorbirea o să dispară cu totul. Apoi nu voi mai înghiți bine și voi mânca printr-un fel de dop pus în burtă.

Ce se întâmplă cu mintea? Am întrebat, cu teamă de răspuns, dar și cu revoltă. Am memorie, scriu chiar mai iute ca înainte, fiindcă întotdeauna degetele pe tastă au rămas în urma comenzilor grăbite venite din cap!

Distribuie prietenilor

Aveți, mi-a zis ea, privindu-mă de astă dată în ochi, rezerve de neuroni pentru încă trei vieți.
Adică pot rămâne mut, surd, orb, dar imbecil nu?

Nu! A râs și râsul ei mi-a făcut bine, cu toate că putea să-mi spună vorbele astea doar pentru încurajare.

Muțenia, de câteva zile e deplină. Cele mai grele momente au fost constatând că ai mei de acasă, adică Luciana și mama ei, Giorgiana, familia mea în care am supraviețuit frumos cincisprezece ani, nu mai înțelege ce spun. Deloc. Obișnuința de a comunica prin vorbe, nu prin semne, bucuria mea de a introduce cuvinte noi în vocabularul copilului, s-a stins ca o feștilă în noapte. Aseară am vrut să-i povestesc, așa mormăit, ceva despre costumul bucovinean. Mi-am dat seama că scot un sunet liniar, ca desenul unei inimi care a stat. Până acum, în ultimele luni, ajutate de mimica mea și gesturi, puteau încă, acasă, înțelege sau bănui ce spun. Comunicam încă și mă mai puteam face înțeles. Orbirea vorbirii s-a petrecut ca amuțirea ochilor.

Nu pot să pitesc o tristețe care urcă și ea în mine ca mercurul într-un termometru pus vara la soare. Mă întreb dacă va plesni. Voi face explozie?

Într-o pungă stau doctoriilei fabricate în Japonia şi aduse din India, cu mari eforturi, de nepotul meu violonist. Ar trebui să mă internez două săptămâni la Universitar, unde mi se va face zilnic o injecție. Apoi plec acasă două săptămâni și o iau de la cap, căutând prin lume această doctorie refuzată de francezi, acceptată de americani și belgieni. Profesorul Băjenaru nu acceptă varianta să mi le facă cineva acasă și are probabil dreptate. A mai avut doi pacienți tratați astfel. Nu știu ce s-a petrecut cu ei. În plus teama că intrarea mea în spital, după ce am fost internat în trei, mi-ar putea deveni fatală, căptușindu-mă cu coronavirus sau cu alți microbi, mă ţine la Sângeru.

Număr diminețile, trist adesea. Am îndoieli uneori în legătură cu angajamentul meu de a scrie și mărturisi tot. Certat de prietene și prieteni, scriu din nou. De dimineață n-am putut să tac și am scris un editorial rimat în care mă cert cu o lume care aduce, împinsă de o nebunie sinucigașă parcă, haos peste haos. Boala de care mă tem eu să n-o iau nu există decât în mintea mea bolnavă, strigă niște indivizi. Pe unii îi cunosc bine și le știu mizeria caracterului. Lumea, azi bulversată, este coca ușor de frământat de aceste mâini murdare.

În New York au murit zeci de mii de oameni în două luni de acest virus ucigaș, iar americanii, așa cum îi știu eu, nu-și lasă cetățenii să moară. Eforturile țării ăsteia cu bani mulți, putere militară și unde s-au înghesuit minți doctorale din toată lumea, par zadarnice. Noi țipăm despre conspirația mondială făcută de cine? Și-au dat mâna Trump cu chinezul, cu Merkel, cu Putin, dușmani vechi și interese contrare, ca să omoare cine pe cine?

M-am întors la muțenia mea care mi-a orbit cuvintele. Eu vedeam cu cuvintele mele, nu cele de pe hârtie, ci cele cu care mi-am mângâiat cerul, iubitele, serile, apusul.

Scriu după ce mi-am hrănit puii de curcă, 18 la număr, cu urzici fierte de Giorgiana aseară, cei zece pui de la cloșca gâtlejată sub care am pus ouă de găină pitică și ea ocrotește, fără să știe, puii altor mame și două rățele ieșite haotic de sub o cloșcă accidentală. Munca asta de mic fermier îmi dă o imensă bucurie. Lupoaica Odra mă ascultă, dar Lupu, lăsat prea mic atunci când eu am plecat în spital, mă neliniștește cu pofta lui de a ucide păsări. Are aproape un an, a crescut uriaș și mi-e greu să-l mai dresez.

Cum poți face asta, treburi gospodărești stupide, e sub demnitatea unui scriitor, mi-a reproșat din nou cineva. Pentru mine, nu. Așa cum am mai scris, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Sap, sădesc, fasonez pomi, proiectez case și parcuri.

Acum, după scrierea acestor rânduri care mi-au luat mai puțin de un ceas și jumătate, mă întorc la cartea unui scriitor turc pe care nu-l știam și care începe să-mi placă. Zi bună!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva