Lucian Avramescu: M-am strecurat în august pe o rână

 

Buni zori! Aștept, peste trei ore, adică la opt, oamenii tocmiți să-mi deretice curtea înaintea concertului care va fi în preajma zilei mele. Sau nu va fi. Mă refer la ziua mea sau la concert? Ambele stau atârnate de odgonul unui fir de paianjen. Oamenii vopsesc, tund, mută pietre, sau ar trebui să facă asta.

Cunosc o persoană care a îmbătrânit progresiv – ne ştim de aproape douăzeci de ani – plângându-se în fiecare seară de oboseală fără să facă nimic. Nimic în sensul banal, nu în sens măreț, notabil. N-am văzut-o niciodată făcând ceva care să justifice osteneala cu care încheie ziua ca pe un calvar.

Distribuie prietenilor

Eu când obosesc de scris, sap grădina, când termin un proiect, îl desenez pe al doilea. Dacă citesc o carte plec cu capra pe deal și hrănesc și spiritul meu și bietul animal nescos la păscut. Singurele momente care mă obosesc țin de somnul mai lung de cinci ore, dar asta mi s-a întâmplă extrem de rar. În noaptea asta am dormit fix cinci ore.

De o oră fac munca unui electrician fiindcă după furtuna de ieri, curentul nu mai intră în laptop. Râd de mine care scriu doar băgat în priză. Nu în priza cuvintelor care mi-au rămas doar în cap, dezertând din voce, de unde mi se trag antipatii și belele. Un nene care îmi construiește o sobă crede că mut fiind sunt și surd. Ca atare, când apar în preajma lui vorbește atât de tare încât îmi vibrează urechile.

Dimineața își suie cu scripeții, greu, ceața de pe dealuri. Furtuna de ieri a fost scurtă, puternică, condimentată și cu ceva boabe de grindină ca mazărea. Stranie era curgerea din nori. Apa nu venea în picături, ci în jet continuu de parcă un milion de Mineken Piss, copilul acela de bronz din centrul Bruxellului și-ar fi convocat frații să facă toți pipi deodată. Nu mai vedeam magazia din curte, la cincizeci de pași. O perdea de la un geam deschis a fost smulsă și suită în crengile nucului. Meteorologia nu mai e mioritică, ci s-a americanizat și ea imitând tornadele. Prin repetiție au început să-i iasă.

Aș vrea să rânduiesc paginile, peste patru sute, ale cărții mele care se va chema tot Confesiunile unui mut care a vorbit cândva. Nu am motive să schimb, cum îmi sugerați domniile voastre, cu o tandră și neostenită încredere, titlul.

De ieri am primit medicamentele din Olanda, de la prietena mea Hanna. Au făcut de două ori turul Europei. Mi le-a depus în palmă vecina mea, poștărița, care a ținut să mi le aducă personal, zâmbitoare. Citesc indicații. Asta am făcut până am adormit.

De luni voi începe să iau acele pilule minuscule. Eu mă fac la rându-mi tot mai mic. Aveam 96 de kilograme anul trecut. Acum am 78 și mă uit la mine ca la o haină lată pusă pe un umeraș îngust. Vorbele sunt alcătuite probabil ca un purcel, din mușchi și untură. Dispărând ele, și-au luat și recuzita. În prima mea studenție aveam 62 de kilograme, iar colegele prietenei mele cu care aveam să mă însor, mă porecleau scobitoare. Între scobitoarea de atunci și cea de acum, nu e doar o diferență de tonaj.Dar ăsta-i un subiect prea complicat spre a-mi împovăra prietenii cu el. Să aveți o zi cum v-ar plăcea să fie, nu grețoasă ca o turtă dulce, nici acră ca o murătură, fiindcă se găsesc și din astea!