De vreo două luni, că nu știu exact când a început vaccinarea împotriva maladiei, pe un balamuc la care a participat convulsiv nația toată, asist zilnic amuzat la un ritual. Îl duce cu încăpățânare și calm soața mea, decisă să mă vaccineze pe regula anunțată, a priorităților. Eu, ca vârstă, profesie, muțenie și altele înrudite, îi bat pe mulți la priorități și trebuia să fiu vaccinat de când hăul. Și cu rapel și cu răs-apel de apel la apelul apelurilor!
Iată cum procedează consoarta mea care m-a consultat cu delicată repetiție dacă voi să mă înțep în umăr. Ridic a neștiință din ambii umeri, fiind mut. I-am scris că am un punct de vedere dar nu sunt de acord cu el! E una din glumele mele răsuflate.
Dacă mă programezi mă vaccinez, dacă nu, nu, că doar n-o să mă înțep singur cum umblam pe coastă desculț, copil fiind, prin mărăcini!
Sună lung la unele telefoane care nu răspund și la fel de lung la altele care tac și apoi, când răbdarea nu mai are răbdare, o voce zice cu ce vă putem fi de folos. Și nevastă-mea explică ordonat că a citit – și dă detalii pe care cucoana de acolo le știe – că acum se fac programări pe categoria în care încap eu perfect cu anii, cu cusururile, cu toate cele cerute de culții în cap ai medicinei, politicii și armatei naționale și vrea să-și programeze soțul.
Nu se poate!
De ce?
Fiindcă nu se mai fac programări decât după… eu nu aud dacă după Paște, Crăciun sau Sfântul Așteaptă, care poate cădea în mileniul următor. Are până-n 55 de ani? Dacă n-are, la revedere!
Soția insistă politicos, aduce argumente din tabăra adversă și tot politicos vine și decizia din tabăra care devine de-a dreptul adversară că nu mai are rost să insiste. Prioritățile mele cad toate ca popicele la lovitura de bilă că nu se mai fac înscrieri. Nu mai sunt prioritari cei de 65, 85, 105 , ci cei de 18. S-a schimbat viziunea asupra pericolelor, iar Europa dă vaccinuri pentru juni.
Eu nu mă pot abține și râd. Râd pe mutește să nu-mi insult soața cufundată în insistențe la doctorița de familie, la..,la.., la… Doar la ministrul de război n-a sunat, fiindcă vaccinarea mea e militarizată. Un colonel, cu față simpatică de locotenent major, explică seară de seară la televizor, cât de ordonat curge totul, ca un batalion în marș de defilare prin fața Arcului de Triumf.
Vreau eu să mă vaccinez? Habar n-am. Vreau să nu vreau sau nu vreau să vreau? Mă, tu ești un tip hotărât, mă chestionez în gând? Și da și nu. E tot o snoavă de-a mea cu care mă consolez uneori.
Adevăru-i că dacă țineam morțiș să mă vaccinez, făceam pe dracul în patru și mă vaccinam. Așa stau relaxat în brațele fluide ale drăgăstoasei mele nații, organizate pe căprării, pe un front european în care cică ne clasăm ca eroism pe la jumătate.
Contactele mele cu lumea, dincolo de cea a vietăților din curte și a fulgilor de nea care m-au suprins în livadă, țin strict de mesajele telefonice. De ajuns și aici pentru a constata că haosul s-a instalat, mai tare ca pandemia, pe planetă, iar scumpa mea patrie se găsește fruntașă în marile confruntări ale haosului, ducând steagul victoriei sus, cât mai sus, fiindcă și Trofeul Haosului poate sta la loc de fală și insignă.
