Stau cu poza în minte a unui poet tânăr pe care l-am cunoscut bine.
Scria inegalabile poezii de dragoste, iar el era frumos ca tinerețea, înger și demon laolaltă, doi mieji potrivnici conviețuind în aceeași nucă. Azi i-am găsit fotografia-portret – alta, cât de alta de alta alta – deasupra unui grupaj de poezii. De iubire, fiindcă el nu știe să scrie altceva. E albit ca un schimnic și s-a tras la chip ca Bacovia, supt de un junghi al anilor. Cât o avea? Nu mai țin minte dacă-i mai mare sau mai mic ca ani decât mine. Nu-i dau numele, din pudori culturale. Citiți revista și-l veți afla, nu departe de grupajul meu poeticesc. Publicația, ca o carte, în care-l găsesc, este Banchetul, singura revistă de cultură dintr-o Românie retrasă tragic din viața cărții, tipărită la Petroșani de prietenul meu Dumitru Velea, poet la rându-i și filosof. Poetul, care scrie poezii de dragoste și acum, are o poză deasupra care mi-e străină. Nu e poza lui, așa cum nu mi-l pot imagina pe Eminescu, având poza lui Arghezi, peste un mănunchi de versuri cu ”Sara pe deal” și „Luceafărul„.
De ce scriu poezii de dragoste poeții care arată ca biblicul Moise? De ce, la 80 de ani, îndrăgostitul Goethe cerea mâna unei june, spre disperarea mamei acesteia, care mulțumea pentru ”onoarea făcută familiei ei” de titanul de la Weimar, dar nu putea fi de acord?
”Sunt de meserie îndrăgostit”, răspundea un poet întrebării jurnalistei care era curioasă cum de afla eternul înaripat al iubirii alte și alte muze? Poetul care răspundea astfel eram eu. În zori, venind de la o pândă la mistreții care distrug lanurile țăranilor lângă Loloiasca, prilej cu care am trăit sub lună, bucuria nemărginită a câmpiei, fără să văd năluca unui colț de argint sau de fildeș, m-am uitat la chipul meu în oglinda din baie. Se uita spre mine, furându-mi mirarea, un bărbos alb, mânjit de polenul lanurilor, obosit și nu prea, dornic să plece iar.
De când mă știu, dorm puțin. În liceu, dormeam cinci ore, în studenție și armată, nici atât. De ce-aș pleca iar pe dealuri? Nevastă-mea mă mângâie cu o cafea și-mi arată un text despre Eminescu și Creangă. E frumos, textul, în tristețea lui. Știam că lui Eminescu, cineva, un dement real, fiindcă Eminescu nu a fost niciodată nebun, i-a dat în cap cu un pietroi și nu cu o cărămidă. Celelalte, ținând de viața marilor visători, merită amintite și reamintite.
E prea multă tristețe în evocări, iar eu n-am chef să aflu că poeții și povestitorii au murit nefericiți, uitați și-n sărăcie. Ei nu puteau muri altcum decăt împliniți în misie, ceea ce echivalează fericirii.
Pe dealurile mele, regăsite după o noapte albă între lanuri de porumb și floarea soarelui, e cel mai viguros verde pe care l-am găsit vreodată în iulie. Dumnezeu a irigat periodic din cer, iar știuleții sunt viguroși pe Cricov, lucerna mare, seva urcă în meri și corcoduși, pictura peisajului cheamă lumea, feminină și masculină (ordinea e cea dumnezeește decisă), să se răsfețe sub umbra înmiresmată de fânuri a dealurilor.
E cortina care se trage peste ocolul meu cultural. Poetul iubirii din poza revistei ”Banchetul” e la locul lui, în carte. E el, nu-i el? Eu mai am de trăit și istorisit. Poeții, șadă în cărți!