Lucian Avramescu: Nu-i adevărat că somnul e moarte

 

Citesc undeva că somnul e partea noastră netrăită din viață
Corpul se cere mort pentru a se reface viu,
În somn omul nu există, scrie în această carte cu autor pe care l-am uitat,

Din pricina asta am fi bucuroși când ne trezim,
Ca la o înviere, ca la o naștere prin repetiție
Din moartea noastră cea din toate nopțile

Nu-i adevărat, viața din somn e mai grea uneori,
Îndestulată cu apăsătoare întâmplări și miracole,
Uneori o vioară străină, fără arcuș, cântă la masa noastră,
Iar convivii sunt personaje de care ne-am despărțit ieri
Sau de ani buni au pierit

Mă cert cu mama cu care nu m-am certat niciodată
Mi-a reproșat nedrept că am cerut ceva unui vecin
Ți-am explicat de cinci ori, strigam furios,
Vârându-i în față palma mea cu cinci degete rășchirate,
De cinci ori ți-am spus că am discutat doar despre ceva
Iar el a zis, eu am acel ceva și o să ți-l trimit,
A fost o simplă discuție, n-am cerut nimic, nimănui,
Buzele mamei tremurau a plâns, de foarte aproape îi vedeam

Ochii triști și ridurile ca niște mici ravene pe obraz
Și m-am sculat amărât că am supărat-o pe mama
Cu toate că ea mai întâi m-a supărat

Acum m-am trezit dintr-un vis în care vorbeam cu poetul Țărnea,

Am fost colegi de redacție la Vâlcea,
Aveam de făcut ceva, de scris ceva pentru cineva,
Eu aș fi vrut să plec acasă, dar nu mai știam unde mi-am lăsat mașina,
Orașul mi-era cu desăvârșire necunoscut,
Apoi m-am bucurat să-mi văd cei doi băieți ai mei,
Dar eu am un singur băiat, le-am spus că vreau să ajung acasă,
Unul a zis, te duc eu tati, iar în clipa aceea am realizat că-s eu,
Băiatul eram eu, ceva mai tânăr, ca atunci când colindam lumea pe patinele unor străine limbi și nu cădeam,
Pe bancheta din dreapta eram eu și tot eu la volan, mai tânăr,
Nu recunosc nimic, străzile sunt ca un labirint, am zis,
Ne vom descurca, stai liniștit, mi-a răspuns băiatul meu care eram eu, numai că neliniștea pusese stăpânire pe unul din doi
Și tăia cu fierăstrăul adânc răni în cuvintele care ieșeau din mine fără împotrivire

În vis întotdeauna vorbesc, orologiile lor rânduiesc
Cuvintele care vin ca niște bătăi la ore exacte,
Mici simfonii se petrec în sufletul meu
Și am multe instrumente muzicale la îndemănă
Pe care trezindu-mă nu le mai am

Nu, nu-i adevărat că-n somn murim spre a ne odihni,
Lăsând neuronii să doarmă
Ei aleargă pe văi ca niște păsări care calcă pe aripi
Iar când zboară dau din picioare cu aripile lor neînțelese
Somnul prin vise ne dublează viața
Îți trebuie doar putere să trăiești de două ori

Vă povestesc toate acestea, prieteni, până nu apuc să uit
Fiindcă viața la suprafață o șterge iute pe cea din adânc
15 februarie 2021, Sângeru