Lucian Avramescu: Nu obligaţi bietele cântăreţe  la tortura “live”!

 

O cântăreaţă dintr_un concurs care se cheamă ceva cu X şi nu mai ştiu cum, la care se uită soaţa, fiica şi, înţeleg, naţiunea aproape întreagă, se plânge de uriaşa emoţie care o cuprinde înainte de a se sui pe scenă, în faţa juriului. Am crezut că_i îngrozită de chipul unui jurat care apare desenat mort. Mortul, printre dinţii cadaverici, vorbeşte şi imaginea poate speria firea sensibilă a interpretei, jurizate nu de oameni cu aspect normal, ci de monştri. Aş! Fata explică îngrozită că va fi nevoită să cânte „live”. Mă cuprind fiorii! Imaginaţi _vă cum e să cânţi pe viu, nu dând din buze în faţa unui microfon  mort,  în urechi cu un exerciţiu anteînregistrat şi retuşat îndelung!

Duduie, aş fi vrut să_i zic, dar nu am şansa comunicării directe, Maria Tănase n_a cântat în toată viaţa ei de uriaşă artistă, decât “live”, cum zici matale englezeşte, piţigoiul şi mierla în pădure cântă  live, privighetorile între crengi şi izvoarele care cad din stânci, susură live. Cum să te văicăreşti când ai şansa să arăţi că viaţa ta e cântec, vrajă, emoţie, pasiune?  Înseamnă că mimezi pasiunea, cântecul e fals, cu modulaţii  reparate de scule electronice, aşa cum faţa îţi e alta sub sulemeneli.

Distribuie prietenilor

Cuvântul englezesc “live” a fost biruit, pe mai toate scenele, de dublul ligvistic “play back”, cu aceeaşi sorginte,  iar şansa de a cânta cu sufletul şi vocea şi ochii inimii  e considerată un supliciu care nu merită îndurat.

Feriţi bietele fete de cazna de a fi reale!

Curând , vedete vor fi doar cele cu  o temeinică dotare de scule care cântă singure, putând transforma în Madrigal şi cor antic, răgetul unui măgar. Bietele privighetori!