Sunt în Bucureşti, iar geamul odăii în care scriu e păzit de doi falnici castani, în care verdele, de bijuterie și piatră prețioasă ar fi absolut dacă printre frunze n-ar izbuti să se strecoare câte un degetar de lumină. Zorii sunt limpezi și tăcuți, iar în geamul meu atârnă un covor oriental de frunze. Vecina noastră Mariana, ne spusese că-s în floare acum o săptămână. Departe de tot parcă, la distanță de doi pereți și un balcon, se aude rar uruitul de căruță pe șine al unui tramvai întâmplător.
La Sângeru am lăsat hărmălaia unui șantier. Din Dobrogea mi-a sosit un fel de TIR cu număr de Tulcea, lung cât două vagoane de tren, cu multe tone de piatră tăiată felii. Uriașa magaoaie, condusă de un șofer tânăr și relaxat, nu numai că nu putea intra în curte, dar bloca intrările la Primărie, Poliție și Muzeul Pietrei, eu fiind cumpărătorul unui munte dintre Dunăre și Mare. Documentându-mă de ce au ales cea mai mare mașină de transport din univers, am aflat că doar jumătate de piatră rămâne aici, restul plecând în Argeș, la un particular care face nu o biserică, ci un fel de castel cu trebuințe nelămurite, fiindcă omul mai are o duzină de case.
Norocul mi-a surâs nu numai prin înțelegerea cu vecinii mei polițiști, ci mai ales prin acordul primarului Gigi Radu, care a întors din drum tractorul cu gheară al primăriei, iar paleții care ar fi trebuit desfăcuți și cărați cu roaba cale de trei sute de metri până la șantierul Bisericii din Livadă, au ajuns mai repede unde erau așteptați.
Dar nu despre acest examen rezolvat fericit intenționam să vă istorisesc, ci despre o întâmplare care mi-a dovedit din nou frumosul chip al femeii românce, construit din suflet și candori, pe care-l cânt de-o viață, nemulțumit că versul meu nu se suie la înălțimea cuvenită a adorației. Mă găseam lângă meșterii mei, aducându-le vestea că, după vise și socoteli nocturne, Biserica Maicii Domnului, rotundă și din piatră ca ieslea nașterii, trebuie extinsă cu o dublare de naos în livadă, dreptunghiulară. De ce? Aici vor fi așezate pe pereți, într-o cronologie a suferinței, icoane înfățișând chinurile unei mame care după bucuria nașterii și alăptării, înfâțișată de simbolica bizantină a pensulei pentru ortodocși, de cea a daltei pentru catolici, cunoaște durerea de a-și vedea fiul răstignit. Mai mult, prin extinderea în dreptunghi, mulțumesc și interogații conservatoare care știu într-un singur fel, cu variante de abatere vagi, ingineria bisericească.
Mi-a sunat telefonul și neavând alături pe Giorgiana sau Luciana, invitate la Televiziunea Prahova pentru a vorbi despre proiectele mele, eu pierzând capacitatea de a scoate sonor un diftong, am răspuns. Adică am apăsat clapa să arăt că acolo respiră cineva.
O doamnă suna de la poartă, neintrând din bun simț, cu toate că poarta nu era încuiată.
Am plecat în cârja mea, fiindcă de la o vreme sunt mut și de piciorul stâng. Până am ajuns, vocea din telefon dispăruse, cu purtătoarea ei cu tot. Intrat în camera plină de planșe de desen, am dat acelui număr un mesaj de scuze. Doamna, pe nume Ioana Petcu, ajunsese deja la Urlați. S-a întors. Mai fusese la Muzeul Pietrei cu trei ani în urmă și părea uimită câte am mai adăugat la ceea ce știa. A mers la șantierul Bisericii din Livadă și s-a arătat încântată dar și speriată de a pleca singur, de parcă traversam Polul Nord, într-o asemenea expediție. E ca la Bethleem! -a zis. E primul vizitator care-mi spune, fără interogații, că Grota Laptelui, unde a născut Fecioara, e rotundă și e din calcar.
Discutăm, eu scriind pe foi, ea scoțând periodic ochelarii. E petrolistă ca și soțul, ambii ieșiți la pensie. Numai că el a plecat și încă lucrează în una din țările vizitate și de mine, țări care plutesc, asemeni vapoarelor, pe un ocean de țiței. Doamna Ioana, de fel e din Salcia, satul dinspre Brașov ”de unde vin ploile la Sângeru”. Așa spune că i-am scris eu cândva o dedicație pe o carte, pe vremea – și nu-și poate piti un oftat – când vorbeam. A adus și acum o carte a mea cumpărată de la un chioșc Calliope, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, pentru dedicație și, pentru Biserica din Livadă, o donație de 1000 lei. ”De câte ori am trecut pe aici am văzut cum crește deasupra pomilor biserica, nevăzută initial, spune doamna. Acum e la un lat de palmă de Dumnezeu, zic eu.
Îmi indică un text și-mi arată o icoană de la Bethleem în telefonul ei, cu Fecioara cu prunc. Textul, rezumat, este:
”În afară de ruga la Mormântul Sfânt de la Ierusalim, la care milioane de creștini se roagă anual, un alt loc unde merg cu predilecție femeile este Grota Laptelui sau Peștera Laptelui.
Legenda a început la Bethleem, nu departe de Biserica Nașterii Domnului, cea construită peste peștera în care s-a născut Pruncul Iisus. Acolo se află o peșteră de calcar în care se spune că au poposit Maica Domnului cu Iisus și cu Iosif, atunci când Iosif a primit în vis vestea de la înger că trebuie să plece cu toții în Egipt, pentru a scăpa de soldații Regelui Irod care dăduse ordin ca orice copil cu vârsta de până la doi ani să fie omorât.
Pe fugă, în timp ce alăpta, Maicii Domnului i-a căzut o picătură de lapte pe stânca grotei, care din roșie s-a făcut albă dintr-odată. Din primele secole de după Hristos s-a făcut legatură între piatra albă de calcar moale a grotei si sporirea fertilității în cazul familiilor fără copii și îmbunătățirea lactației pentru proaspetele mame”.
Mi-am amintit de întâlnirea cu această româncă, înzestrată cu o voce caldă și un suflet generos, venind la București pentru a vinde ceva ce-mi aparține (cheltuielile mele mă cam depășesc), dar nu pot până când statul nu aplică niște ștampile, nu te pune să completezi zeci de rubrici și nu te obligă să juri în scris cu mâna pe conștiință că n-ai datorii către el sau vreo amendă pentru traversarea lângă zebră neplătită.
Nu. Nu sunt singur, doamnă Ioana Petcu, mai sunt și alte Ioane, cu alte prenume și nume, și chiar bărbați, pe care nu i-am cântat în poezii, care țin să nu se scufunde neterminat darul pe care îl fac neamului meu românesc și nu doar lui.
Să aveți o zi bună, dragi prieteni de ”buni zori!”
