Lucian Avramescu: Poate că va fi bine

Mi-e dor, și nu doar mie, de catifeaua străzii pe care pașii își croiau avântata moliciune și ochii își arătau strălucirea întreagă. Fetele, neprigonite de croiala măștii care le astupă cu totul buzele făcute pentru șoapte și sărut, iar din nasul desenat cu gingășie, a rămas un ciot, între ochii care privesc absenți, își vor reveni poate la splendoarea lor neîngrădită.

Mi-e dor nu doar de strada tinereții mele, ci de viața de azi care nu mai e cum trebuie să fie, nici aici, nici la New York sau lângă Fontana Trevi din Roma. Cineva a luat circumferința pământului, a măsurat și a dat-o cu noroiul unei boli care pare fără leac. Iată însă că a venit o speranță pe care doctorii o numesc vaccin și spre a ne convinge că injecția asta nu ne omoară, dimpotrivă, ne ferește de moarte, s-au dus ei primii spre a fi înțepați. S-a dus să se înțepe în umăr și vârstnicul președinte american și o actriță de la Hallyood, la care, inimoasă, dezgolindu-și brațul tânăr până la claviculă, s-a adaugat spre vaccinare pionieratul unei asistente de spital de la noi.

Poate că reîncepe normalul pe pământ. Scăpăm de boala care ”nu există” dar omoară oameni și, cu totul, frumusețea oamenilor. Boala a luat avânt și merge spre două milioane de morți pe planeta zisă albastră dar care e fumigenă. O ignoră doar mintea unor șoșoace, din fericire mai puține de la o zi la alta, și gestul sinucigaș al unor cariere care au vrut să se suie politic pe scena virusului.

Distribuie prietenilor

Mi-e dor de o lume fără el, fără securea lui atârnată deasupra capetelor vârstnice mai ales, dar care a încovoiat și copilăria. Mi-e dor de frumoasele românce care-și îndoaie în elasticități râvnite genunchii pe bulevarde și pe șoseaua principală a satelor, sub pretextul că au treabă. Treaba lor e să fie admirate. Cu textila protectoare pe figură, absolut necesară pentru lumea întreagă la cap, frumusețea lor e pusă sub lacăt, e mutilată o bună parte din splendoarea feminității, singura care fabrică poezie în mintea înfierbântată a poeților care caută cu ochii, ochii luminoși, verzi sau căprui sau negri ai muzelor.

A început, pe planetă, vaccinarea oamenilor. Omul, încolțit, a reușit printr-o supremă sforțare de inteligență reunită, să pună în circulație antidotul acestei ciume. Felicitări savanților care vor îngădui, din primăvară, ochilor mei să privească de aproape chipuri umane dezlegate de anexa care le pitește surâsul. Femeile vor reintra în poeziile mele fără perechea asta de chiloți pe nas, iar eu, chiar dacă mut, voi fredona Oda Bucuriei.