Lucian Avramescu: Poate îmblânzi o fiară Balada lui Ciprian Porumbescu?

 

Azi, zorii au sosit la Sângeru cu o discreție educată. Într-o coregrafie de pinguini, cu feștile mici, suind în șiruri dealurile luminate încet, apoi ordinea de balet cosmic e întreruptă de apariția din păduri a Soarelui care a șters spectacolul miniatural. Buni zori! E primăvară din plin.

Ieri am dialogat mult, prin mesaje, cu nepotul meu, violonist de calibru mondial, Alexandru Tomescu, pe care l-am văzut în cea mai stranie ipostază la televizor, într-o emisiune de știri.

L-am ascultat la Bruxelles, într-un concert magnific oferit de statul român, parlamentarilor europeni, răsplătit cu furtunoase aplauze care nu erau politice, la Sângeru, în curțile Muzeului Pietrei, de Sfântă Maria, într-un concert care devenise tradiție dacă nu rupea corzile viorii pandemia, dar nu mi l-am putut imagina cântând în sala mare a Bibliotecii Naționale, în mijlocul unei mulțimi de oameni care se vaccinau. Asistente, doctori, vaccinatori și vaccinați, toți cu mișcări domoale ascultau sonurile izvorâte din vioara Stradivarius, văzându-și de misia pe care toți și-o asumaseră.

Ce-ai cântat?

Johann Sebastian Bach – Preludiul în mi major

Și mai ce?

Fritz Kreisler – Liebesleid si Liebesfreud
Camille Saint-Saens: Introducere si Rondo capriccioso
Ciprian Porumbescu: Balada
Constantin Dimitrescu: Dans taranesc
Toti artistii care au cantat la acest eveniment au cantat pro bono, gratuit. Alături de mine a fost pianista Sinziana Mircea.

Tu te-ai vaccinat?

Nu doar eu, ci întrega familie, cu Pfizer.

Cum a fost?

Cum ai văzut!

N-am prea văzut, dar imaginația mă ajută să pătrund acolo unde nu ajung. Arghezi scria că Bucureștii pot concura pentru cea mai murdară capitală europeană, dacă n-ar fi salvat de existența în mahalalele lui a celor mai frumoase femei din univers. Azi a fost salvat de praful istoric de o idee care a făcut ceva lumină în bezna pandemiei, fiară care ronțăie omenirea de vreo doi ani. Să cânți Balada lui Ciprian Porumbescu, într-o așa insolită împrejurare, e greu de închipuit!

Alexandru a cântat cu o energie dusă la extrem, cu o însuflețire de artist, dar cu o forță de gladiator care luptă cu fiara.

La Sângeru, unde a copilărit și violonistul, s-a petrecut o întâmplare istorisită de mine în romanul ”Despre singurătate”. O orchestră de nunți din satul nostru a cântat la un eveniment în Vaideel, sat vecin, care se cheamă azi Podgoria. Violonistul, supărat pe colegi la o împărţire de bani, a tăiat-o noaptea singur, spre casă, prin pădurea Călugăreasca, prin Valea Lupilor. Aici pădurarii făceau gropi adânci, mascate cu crengi pentru fiarele care dijmuiau oi şi vite. Muzicantul nostru a căzut într-un asemenea puţ, ocupat în prealabil de ghinionul unui lup. Între sălbăticiune și om era distanța de un metru.

Spre a speria fiara , lăutarul a început să cânte la vioară. Așa l-au găsit pădurarii a doua zi. Vioara nu mai avea corzi, iar arcușul devenise un băț, dar omul ”cânta” mai departe spre a îndepărta de el pericolul. Ciudat a părut detaliul că lupul stătea ca un câine de curte, în colțul celălalt al gropii, îmblânzit parcă. Adversitatea murise împreună cu vioara.
Am vrut să-i reamintesc lui Alexandru întâmplarea pe care o știe de mic, dar telefonul meu arheologic, singurul pe care-l accept, înghițea durată. L-am întrebat scurt ce face acum?
Citesc Washington Post care a scris despre ce am făcut!

Eu: Eram sigur că ticăloșii ne-au luat-o înainte, dar tot eu scriu mai cu schepsis!

Alexandru: Tu scrii mai poetic decât oricine altcineva.

Eu, zâmbind pentru mine: Cu toate că suntem neamuri de sânge, te cred!

Vom ține concertul din august de la Sângeru, oferit gratuit an de an iubitorilor muzicii și muzeului? Mă întreb și îl întreb. Sunt șanse. Poate inaugurăm și exteriorul Bisericii din Livadă. Voi pune scaune de piatră lângă fiecare pom fructifer. Sunt plantați, pe trei mii de metri pătrați, la patru metri distanță între ei și între rânduri. Câte șaisprezece metri pătrați pentru fiecare oaspete. Acesta este naosul uriaș al Bisericii, pentru cei care-l găsesc prea mic pe cel din interior.

Poate că Balada lui Ciprian Porumbescu, gândesc eu azi, când am o zi proastă, fiindcă ieri, alergând să salvez un pui de găină pitică din gura lui Tiți, și uitând că nu-s doar mut, ci și șontorog, am căzut de astă dată cu capul de niște pietre. Câinele, impresionat, a eliberat puiul, dar eu am rămas cu o umflătură cât un măr lângă tâmplă și un ochi negru, de parcă m-am bătut la cârciumă.

N-am cea mai bună zi pentru scris, dar mă bucură prezența meșterilor mei pe schelele Bisericii din Livadă. Să aveți o zi așa cum vă priește!