Lucian Avramescu: Povestea celor patru piane de la Sângeru şi cum cântau copacii la Zelazowa Wola lui Chopin

Buni zori, prieteni! Noaptea își ține încă palmele lipite pe geamurile camerei mele de somn. Ies în balconul din spate în cămașă doar, să văd cerul și să aud cocoșii. Mă întorc strănutând. Cerul se arată violet, ca ieri, cu o margine de nori albi pe Bobaru, spre Mireș, de unde peste un timp ar trebui să lumineze, atât cât poate, un soare cenușiu și invizibil.

Cocoșii, cei pitici și mulți, omagiază sonor noaptea și spaimele ei liniștite. E ora la care cântă în surdină toate, pietrele răzlețe și gutuii grădinii, nucul bătrân și lemnul tocitorilor goale. De când sunt mut, aud și ceea ce nu auzeam și înțeleg glasul materiei. Blaga, de atâta liniște auzea cum se izbesc de geamuri razele de lună. Acum la mine, nu e lună, cerul se prezintă compact, ținând sub cortină stele stabile și stele căzătoare, ca înaintea unui mare concert al zilei, când toate instrumentele vor cânta simfonic și acum își fac acordările, în fosă, pitite vederii.

Bunicul meu, Victor Avramescu, de a cărui memorie sunt singurul urmaș care se ocupă, a cumpărat patru piane, dăruindu-le, la casele lor, celor patru copii, trei băieți și o fată. Autodidact, cu doar patru clase, dar beneficiind de o minte strălucită ( dovadă e și jurnalul excepțional ținut seară de seară, până când istoria a decis să-l ucidă), ”bătrânul” (a fost linșat la 62 de ani!) visa ca din neam măcar unul să ajungă muzician. A ajuns pianist vărul meu Adrian, numit Tomescu, fiindcă mama lui, Margareta, sora tatei, s-a măritat cu bucureșteanul Lică Tomescu, schimbând numele Avrameștilor, iar Alexandru, fiul lui, este un violonist de strălucit talent și prestigiu în lume.

Distribuie prietenilor

Am povestit asta adesea, inclusiv că eu îmi priveam pe geam pianul, nu cu durerea de a avea talent, că nu aveam, ci cu frustrarea că, sigiliul fiscului fiind mereu pus pe ușă, fiindcă tata, ”fiu de chiabur” nu-și putea plăti cotele, îmi era interzis dreptul de a intra în acea cameră pentru curiozitatea de a pipăi cu degetele mici, clapele.

Eram ziarist, și am ajuns la Zelazowa Wola, un sat polonez mic care avea atunci vreo treizeci de locuitori. Situat la 45 km de Varșovia, mirajul Zelazowei era în mine din lecturi și iubirea de Chopin. Însoțitoarea mea, Martha Chaplinska, tânără ziaristă ca și mine, a confirmat că-mi poate împlini dorința de a ajunge la casa unde s-a născut Chopin. Era, în vremea aia, obiceiul bun ca ziare înfrățite, din lagărul socialist, să facă anual schimb de redactori pentru câte două săptâmâni. Venise și rândul meu în acel an. Așa am cunoscut Polonia, ca și marea poftă de iubire a femeilor ei. Muzica lui Chopin se revărsa din copaci, fiindcă în casă cântau mereu mari muzicieni din lume, iar marea grădină, traversată de un pârâiaș, avea un sistem de difuzoare pitite în pomi, ca perele tomnatice. N-aveam decât puțini bani, din care mi-am putut cumpăra doar discurile cu Nocturnele marelui romantic, iar Martha, care decisese să dorm la ea, cu o autoritate feminină careia nu am putut niciodată să-i rezist, mi-a făcut cadou la plecare toate discurile, Opera Omnia lui Chopin. N-are rost să înfrunt singur pustietatea hotelului varșovian, a decis ea, atâta vreme cât stătea singură într-o garsonieră din centrul capitalei poloneze. Ea fusese două săptămâni la Vâlcea, unde eu gazetăream la cotidianul ”Orizont” și primisem sarcina să mă ocup de străină, având și o Dacie cumpărată în rate, care ne-a ajutat să vizităm meleagurile Văii Oltului și a înfiripat o prietenie ferită de disconfortul de a avea secrete.
Am ascultat, de câte ori veneam obosit de pe drumuri, la un picup care nu mai e, Nocturnele, la muzica marelui polonez adăugându-se, discretă, muzica din amintire.

La Sângeru se crapă de ziuă și norii domină o toamnă însetată de ploi. După câteva zile de ploaie înceată, dar îndestulătoare, livada mea a reprimit darul verdelui ierbii sub meri, iar aseară am dat liber la păscut din nou berbecului Burebista, cu familia lui, alcătuită din nevasta Roșioara și o fiică mai înaltă ca mama ei, fiindcă a supt nestingherită toată vara. Geloasă pe  aceste grațieri, poneița Peticica m-a certat cu un nechezat scurt din grajdul ei învelit și i-am deschis  poarta, urmărindu-i galopul fericit printre meri și acrobațiile în două picioare. Fetele mele dorm, eu mi-am scris fila de jurnal pentru  cei care îmi țin cu generoasă prietenie,  pitită de mine însumi, muțenia, așa cum ai găzdui un dezertor, și voi  pleca la ale curții.
Vă doresc o zi minunată!

1 octombrie 2020, Sângeru

Filă de jurnal pentru ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”