A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Un mut condamnat la moarte este la fel de tragic ca un pietroi

0 1.717

E o dimineață nefiresc de luminoasă, care anunță diseară, pentru creștinii ortodocși, Învierea. Soarele s-a strecurat sus, între pomi, îndeajuns pentru a-și arăta forța, uneori arțăgoasă, cea care te alungă la umbra unui zid de piatră, care aici, în această casă cu vechimi adunate din ruină și reclădite de Poet, se găsesc – mă  refer la zidurile de piatră – din belșug. L-am întrebat dacă tăcerea nu e cumva o formă de a ascunde ce știi? Nu este, adică, o amputare tragică, ci o șansă pe care destinul ți-o oferă, cu zgârcenie, când îi vine vremea.

Poetul mă ascultă, pe numele acesta îl voi striga pe parcursul cărții plănuite, fără să zâmbească, așa cum făcea mereu, mai ales când pregătea o replică neașteptată pentru interlocutor și cel mai adesea ironică. Știam că nu-mi poate vorbi, dar scrisul lui rapid, ținea loc de vorbe și dialogul curge fără sincope. Stau în spatele ecranului dreptunghiular și-i urmăresc degetele care vorbesc răspunsuri.

Pustiul e plin de tăcere, dar și de crimă. Adu-ți aminte că fratele Cain se refugiază în pustietate după ce-l ucide pe Abel. După regula asta, asasinii se ascund în tăcerea pustiei, iar deșertul e plin de oameni care au făptuit dacă nu crime, măcar rele care nu pot fi mărturisite. Tăcerea mea nu pitește decât ceea ce aș fi vrut să spun, fiindcă sunt un om al spunerii. Am ajuns la vârsta la care a spune, a vorbi, chiar neprietenilor, e șansa supremă care desenează în tine omul și șterge discret zgârieturile sângerânde. A ți se lua șansa de a mărturisi echivalează cu o candamnare la ghilotină.

S-a oprit, degetele lui care aveau o finețe de pianist, stau în aer, iar eu aștept în spatelui lui, privind golul care ar fi trebuit completat.

Te simți liber? – întreb.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Dă din cap ca și când da, este liber, dar mișcarea frunții lui mari e parcă greoaie, neasumându-și decât parțial adevărul libertății. Aerul, curat și metalic, ca o mare de inox care ne înconjoară, a oprit totul și Poetul tace, iar eu sunt o statuie încremenită în preajmă-i. De departe se aude un clopot, iar bisericile satului se uită de sus, prin turlele lor terminate în cruce, spre noi.

Cum să te explici, a spus  – a scris! -, dacă ți-a fost confiscată libertatea de a vedea cu vorbele lumea, de a o mângâia și respira cuvântând, de a o pipăi cu sunetele? Fără vorbire nu există nici apărare, nici declarație de dragoste. Un mut condamnat la moarte este la fel de tragic ca un pietroi.

Oamenii, am spus eu, trec printr-o tragedie colectivă. Trăim, altfel sau în același fel, vremuri de ciumă. Închiși, fiecare dintre noi, în singurătate, trăim muțenia pe care o trăiești tu! Nu putem vorbi cu pereții!

Ba da, ba da, ba da, a răspuns imediat și oarecum nemulțumit. Scrisul lui a izbucnit ca un strigăt. Nu vrei să vorbești pereților, dar poți. Poți să te cerți pe tine cu voce tare, te poți ruga, fiindcă lui Dumnezeu, cum spunea bunica, îți amintești că ți-am mai spus asta, îi plac rugăciunile rostite explicit. Vorba a inventat omul. La început a fost cuvântul, dar cartea sfântă nu specifică dacă e vorba de cuvântul gândit – de altfel, ar fi un nonsens – și e limpede că se referă la ceea ce predica Moise în deșert, iar Iisus în Grădina Ghetsimani. La început a fost cuvântul! Mie mi-a fost luat cuvântul. Cuvântul era Dumnezeu. Ei bine, mie mi-a fost luată șansa de a-l inventa pe Dumnezeu, iar el m-a uitat cu desăvârșire și nu ne mai putem crea reciproc.

Diseară, deasupra bisericilor goale, se va auzi doar vocea preotului Mădălin, amplificată ca la muezini, de o stație care duce rugăciunile peste sat. ”Hristos a Înviat!”, va rosti apoi în fața pridvorului Bisericii de Sus și-i va răspunde gâjâit dascălul. Satul, mut, va răspunde și el din case și curți, țăranii coborându-și căciulile în semn de smerenie și închinându-se spre cerul care anul acesta se arată nedumerit. Eu aș răspunde tare ” Adevărat a Înviat!”, dar vocea s-a pitit undeva, în gât poate, ca un nod de câlți, iar în cap mi-a lăsat, să le scriu, cuvintele.
Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult