Lucian Avramescu: Viața sub un soare gri

 

Buni zori, prieteni. Am așteptat soarele după orele patru și jumătate, pândindu-i feștila mică ce se aprindea spre Mires, fix pe dealul Bobaru, în mijloc, pe o geometrie cerească fără cusur, în cucuiul mai înalt al pădurii. Un cer gri compact e capacul de castron deasupra căruia ar trebui să fie astrul zilei.

Proprietar al unui pogon de cer, pe care mi-l cultiv an de an cu planta agățătoare a iluziilor, îmi caut averea și nu-i mai nimeresc răzoarele. Soarele e undeva gri, ca norii.
Confiscarea zorilor m-a nemulțumit și am adormit visând cozi la spitale. M-am trezit la opt, cu o oboseală de parcă n-am dormit de un veac. Cerul e jumătate îmbrăcat, jumătate dezbrăcat. Pe partea nudă soarele orbește. Iarba dintre statuile de piatră, tunsă ieri, și-a recăpătat verdele de rochie nouă, cumpărată matinal de la prăvălia lui Dumnezeu.

Ieri am citit un studiu care arată că mișcările de climă au dus deja la dispariția unor specii. De păsări mai ales. Și eu studiez subiectul. Acum doi ani, un ger cu zăpadă apărut în plin avânt al revenirii păsărilor plecate iarna, a ucis sute de zburătoare de dimensiunea mierlei, dar pestriț cânepii. Când a dispărut în trei zile zăpada, cadavrele lor erau la tot pasul. Scurmau în iarbă după viermuși și râme. Gerul a înghețat tot, lăsându-le fără hrană. De doi ani n-am mai văzut una măcar.

Anul acesta la Sângeru n-au venit pupezele și cucii. Cucii apăreau pe sârma de înaltă tensine a lui Ghezuroiu, vecinul plecat în Spania și bisilaba lor ca o notă muzicală fără acolade îmi vestea primăvara. Anul ăsta, pe Jariște, doar, într-o dimineață am auzit cu-cu, cu-cu, de două ori ca un bocet mic. Pupezele coborau colorate între merii din grădină. N-am văzut și n-am auzit una măcar și am o vedere fără cusur, iar urechile n-au luat drumul vocii. A dispărut și pitulicea de piatră, cât o jumătate de vrabie, colorată sub cioc de parcă purta un șervețel mânjit cu magiun. Trăiau doar aici, între miile mele de pietre, cuibăreau discret, acolo unde te aștepti mai puțin. Nu mai sunt, așa cum nu mai zăresc codobatura. Poate mai sunt prin alte părți. Aici au rămas rândunica, mierla și vrăbiile, bine alimentate de grâul porumbeilor mei.

Speciile dispar, spune studiul, uitând să precizeze ce se petrece cu specia om, dincolo de miliardarii care și-au tocmit castele pe Marte. Sute de mii de sudici trec din zonele deșertice Mediterana. Migratorii care nu se îneacă încearcă să preia Europa cu cuțitul, cum a făcut acum două zile un somalez în Germania, înjunghiind mortal și semimortal opt inși pe stradă.

Soarele, care nu mai e gri, extrage cu acele lui de seringă apa ploilor de ieri, pentru a face loc celei ce va veni spre seară. Se poate trăi și-n Tropicele din România, mai ales aici unde pădurile au coborât în sat. Prin acoperișul casei unuia dus de mult, cu moștenitori care s-au născut în Patagonia și n-au dat niciodată pe aici, a ieșit, ca o clopotniță verde, un tei. Casa mică a rămas la umbra teiului.
Vă doresc o zi veselă!