Lucian Avramescu: Vorbesc şi râd. Vorbesc!

 

Mint parţial. De fapt, rămânând în parafraza tragicului poem al lui Nicolae Labiș, ”Moartea căprioarei”, ar trebui să scriu ”Semivorbesc și semiplâng. Semivorbesc!”.

Ieri, având surpriza primilor oaspeți care mi-au pășit pargul, după spitalizări cu repetiție, ținând ”să mă vadă cu ochii lor”, prieteni vechi, a trebuit să fac efortul de a comunica și, uneori, îndemnat de replicile lor de duh, care mascau îngrijorări, să râd.

Distribuie prietenilor

Scriu, cum am făcut mai mereu. Eu care n-am ținut niciodată un jurnal, comit unul care se construiește de la sine. Nu e bine să vorbești despre necazurile tale, fiindcă fiecare le are pe ale lui, dar încerc exercițiul de a mă confesa  până la capătul firului, cu riscul de a enerva.  Mă doare muțenia mea progresivă. Ieri a fost însă un miracol.

Ai vorbit mult, mai mult ca toți și eu te-am înțeles, iar prietenii tăi te-au înțeles la rându-le, mi-a spus soția care fierbea niște ceaiuri la bucătărie și auzea discuția. Să fie miracolul că numai cu o zi înainte, profesorul Sarafoleanu, ăl bătrân, Dorin, mi-a făcut în cornetele mele sinusale, înfundate cronic, niște ceva cu ace lungi ca andrelele? Să fie sforțarea asumată de a răspunde îndatoririi de gazdă, ceea ce m-a îndemnat să depășesc cât de cât un obstacol?

Emil Calotă, fost, de două ori, primar al Ploieștilor în vremea în care eu, actorul Eusebiu Ștefănescu și nea Mircea Quintus eram unși cetățeni de onoare ai urbei lui Caragiale, Nichita și Toma Caragiu, unul din intelectualii rasați care au fost și buni și regretați primari, cercetează admirativ primele picturi în ulei pe pânză, ale fiicei mele Ana Luciana, rezemate pe jos, lângă bibliotecă. Am fost, zice Emil, la lansarea cărții voastre comune. Ea desena pe calculator la cinci ani, tu interpretai în vers desenul. Vezi ce cusur ai tu Emil, față de alți politicieni? Vii la concerte și vernisaje, citești o carte în avion, așa cum te-am văzut cândva, în zbor spre Bruxelles. Asta nu te-a împiedicat, ca primar, să poți deretica ceva din haosul dragului nostru Ploiești. De ce nu candidezi, din nou, au trecut douăzeci de ani, ești mai mic decât mine cu patru ani, s-a copt în tine experiența gospodărească?

Încerc să țin la distanță de suferințele mele, discuția. O împing cu umerii, cu mimica, îi dau brânci departe, dar ea se întoarce ca o minge dată de perete. Toți – Mitică Cârstea , ziarist, pe care-l știu din tinerețea noastră comună, Aurel Constantin, om de afaceri, care are și el niște necazuri de sănătate, dar le biruie cu optimismul, apoi Mircea Mihăilescu, mai marele Asociației Vânătorilor Prahoveni, care are și un service Bosh, cu care am complotat interzicerea vânătorii la iepuri, vor să facem ceva. Ceva pentru însănătoșirea vorbirii mele. Toți vor să merg și ”afară”. Nu e rău să auzi și ”altera pars” . În Germania (Mircea), în Israel (Emil), în Turcia (Mitică). În Italia e coronavirus, le amintesc eu, fiindcă chiar am o invitație de la o prietenă pentru un mare spital din Torino.

Începe să plouă, zic, încercând să schimb din nou subiectul care îmi stă ca un nod în gât.

Când i-am condus la poartă ploua de-a binelea. Emil, care poartă o pălărie neagră mare, pe capul lui desenat bine în aerul umed al zilei sângerene, mă ceartă că am tărtăcuța ”admirată de doamne” descoperită. Tu știi de ce nu făceau țăranii noștri sinuzită? Fiindcă purtau, îndesate  până pe ochi, căciulile lor de blană!

Ne facem semne de despărțire.

Am purtat, acasă, prima mea discuție închegată cu lumea. Seara m-a sunat Alexandru, nepotul meu violonist. Și el vrea să mă ducă undeva, să-mi aducă o doctorie de pe unde concertează el prin bătătura Universului. Deocamdată vreau să stau acasă. Cu boala pe mine, mâță care îmi doarme pe piept. Ultimul profesor care m-a cercetat cu ace electrice mi-a spus că în cel mai rău caz îmi poate fi afectată respirația și capacitatea de a înghiți mâncare. Cel mai puțin rău – să pierd cu totul vorbirea, dar să rămân cu celelalte întregi. Calotă mi-a zis, prefăcându-se grav, eu prefăcându-mă că răspund simetric, că tot răul are pitit în el și un bine – vei vorbi mai puțin, dar vei scrie mai mult! Am vrut să-i spun că nu-i mare izbândă, fiindcă poți comite în scris toate tâmpeniile care altfel ar zbura în neant, dar plecaseră și, ca ardeleanului, replica mi-a venit când nu mai aveam ce face cu ea.

P.S.

S-au trezit ai mei. Cuvintele nu-mi ies. Sunt mut ca alaltăieri. Bună dimineața!