Luminița Zaharia: A LITTLE BIT OF GREEN (proze scurte)

Lift întors
Hikari simţea o atracţie stranie pentru lifturi şi, chiar dacă era o fire sportivă, de cîte ori avea ocazia se urca într-unul, doar aşa, pentru o scurtă plimbare în necunoscut. Nu i se întîmplase niciodată ca liftul să se blocheze, nu rămăsese fără aer, fără lumină, nu o deranjaseră niciodată aglomeraţia sau singurătatea în lift. Niciun bărbat nu-i făcuse avansuri vreodată, nimeni nu se uitase la ea urît sau cu subînţeles. S-ar putea crede că aştepta, în adîncul ei, o mare întîmplare, şi de aceea nu se putea opune acestui impuls. Dar nu, Hikari iubea pur şi simplu cutia închisă, cu mişcarea ei lină pe verticală, simţea că o apără de restul lumii, că-i oferă, pentru cîteva clipe, şansa de a rămîne cu ea însăşi, cu gîndurile ei, era decorul ideal pentru introspecţii revelatoare, era ca o pauză între două ore, la şcoală – şi chiar îi plăcea sunetul liftului la pornire şi la oprire, ca un clopoţel care o trezea o secundă din visare, cît să nu cadă de tot în butoiul cu melancolie, cît să nu uite că afară nu e totul pierdut. I se părea că e gata să adoarmă şi cineva îi aşază tocmai atunci tandru mîna pe umăr, anume să rămînă la graniţa dulce dintre trezie şi somn, dintre real şi imaginar. Nu privea tabloul luminos care indica etajele, se juca de-a ghicitul, oare la care nivel al norilor mă aflu acum, oare cît de sus am zburat? Nu se privea nici în oglindă, cum să se caute pe ea în exterior?! Ţinea ochii închişi, adulmecînd, savurînd înălţimea.
În acea zi de joi chiar că întrecuse măsura: cursul de radioprotecţie se ţinea la etajul unu, colegii urcau pe scări, numai ea, fata pe care o admirau pentru siluetă şi tonus, lua liftul, spre surprinderea tuturor. Desigur, nu era drept să arăţi aşa, în timp ce eşti atît de leneşă!
Liftul porneşte, Hikari ştie că va urma un gol în stomac, inerent. Un bărbat aleargă să-l prindă. Hikari încearcă să blocheze uşile – prea tîrziu, uşile se închid, nervoase, degetul mic de la mîna stîngă îi este uşor strivit. O doare. Încearcă să vadă paharul plin: Bine că nu e inelarul! şi rîde de una singură, printre lacrimi. Golul din stomac i se pare mai violent ca de obicei, sau poate că receptorii durerii sunt setaţi azi la sensibilitate maximă, cine mai ştie!
Liftul nu se opreşte, clopoţelul nu sună. Nu-şi dă seama dacă urcă sau coboară, are senzaţia că timpul stă în loc. La fel şi inima ei. Degetul mic a început să se învineţească, simte, pentru prima dată, nevoia să se ghemuiască într-un colţ şi să strige după ajutor. De-abia acum chipul bărbatului întrevăzut o nanosecundă i se formează pe retină. Inima reporneşte, ca nebuna. Simte o sfîşiere fără termen de comparaţie, de parcă ar fi abandonat un copil în deşert. Simte vinovăţie, simte o pierdere de nesuportat.
Salvare, clopoţelul sună. Cineva a chemat liftul la parter. Uşile se deschid, Hikari face, inconştient, un pas înapoi. Spaţiul creat devine o metaforă a aşteptării. Bărbatul rămîne împietrit, uluit, o priveşte cu recunoştinţă, parcă ar spune: Cum, te-ai întors după mine? şi Hikari se aude rostind tare: Da! El se trezeşte şi, grăbit, prinde cu hotărîre ambele uşi ale liftului, nu cumva să se mai întîmple dezastre. Hikari zîmbeşte fără ştirea ei şi simte cum i se scurge toată energia, undeva, în subsolurile planetei. De data asta liftul opreşte, cuminte, la etajul unu, cursul probabil că a început deja. Au avut cinci secunde numai ale lor, cinci secunde în care nici unul nu pricepe ce s-a întîmplat, dar ştiu, la unison, că s-a hotărît ceva în stele. Te poţi îndrăgosti într-o nanosecundă, aproape pe nevăzute? Şi, după acest prolog, să ajungi la punctul culminant în cîteva clipe, cu senzaţia că a trecut, de fapt, o viaţă de om? Nici efemeridele nu trăiesc aşa, pe fast-fast forward, au cel puţin şansa unei iluminări! S-au privit? S-au atins? Au scos vreun cuvînt? Au respirat? Beznă totală! Doar în stele, undeva, momentul a fost consemnat, zarurile aruncate.

Vedere periferică
Primele două ore de curs s-au terminat, toată lumea coboară pe terasă, la o cafea. Hikari se lasă purtată de picioare, fără să conştientizeze paşii, e desprinsă total de propriul ei trup, dematerializată, de parcă desele plimbări cu liftul au făcut din ea o plutitoare, un îngeraş derutat, oricum, o entitate asupra căreia gravitaţia nu are nicio putere. O clarvăzătoare îi spusese cîndva că în altă viaţă a fost spiriduş. Şi chiar aşa se simţea, un spiriduş zburător, uşor ca un fulg, care avea în căpşor doar o idee fixă, să-l găsească pe bărbatul din lift, să-l ia de mînă şi, cu un sărut, desigur vrăjit, să-l transforme şi pe el în spiriduş – şi să zboare amîndoi pe acoperişul lumii, la margine de curcubeu, în fine, spre tărîmul poveştilor fără sfîrşit.
Cred că totuşi poveştile ne mint un pic, se pare că spiriduşii nu se pot mişca în voie, gîtul lor e înţepenit, ochii fixaţi într-o singură direcţie, aşa încît să nu le fie îngăduită decît vederea periferică… Dur dur d’être un ange… gîndi Hikari. Simţul umorului o salva mereu în clipele de dramatism extrem. Dar chiar şi aşa, dacă îngeraşii sau spiriduşii ar fi fost altfel ca în poveşti – urîţi, schilozi, surdomuţi, cu bube şi boli îngrozitoare, tot ar fi plătit preţul, pentru plutire ar fi acceptat orice!
Pe terasă e agitaţie, oamenii se strîng în grupuri mai mari sau mai mici, după sex, simpatii, interese. Unii fac poze lîngă un panou, alţii schimb de cărţi de vizită, un picolo se plimbă printre ei, cu o tavă din care aburul cafelei se înalţă îmbietor. Hikari ia repede o ceaşcă şi se retrage într-un colţ al terasei, după un stîlp. Nu are chef să socializeze, să comenteze despre cursul din care nu a înţeles nimic sau să întrebe, formal, oamenii de sănătate. Nu l-a găsit pe El în mulţime şi se întreabă dacă nu cumva e mai bine aşa. Uşa rotativă a clădirii se pune în mişcare dar Hikari nu se poate întoarce, împietrită cum e în noul ei trup de spiriduş. Nu reuşeşte decît să se sprijine de stîlp, altfel s-ar prăbuşi. Inima i-a stat din nou, poate ar trebui să vadă un medic, gîndeşte fără prea mare convingere. E ca un fel de conversaţie de complezenţă cu propriul ei creier – tot o formă a disimulării, bla-bla-ul cu tine însuţi – în loc să stai de vorbă cu oameni necunoscuţi despre lucruri anoste, mai bine îţi spui ţie, de pildă: afară plouă, ca să inhibi adevăratul gînd: sunt îndrăgostită, sau oare ce să gătesc azi?, în loc de ce se va alege de viaţa mea? Ştie, instinctiv, cine a ieşit pe uşă, fără să-l fi văzut. Acum înţelege sintagma „iubirea e oarbă” şi încearcă un corolar, care ar trebui, în teorie, să o amuze, să o salveze pe moment: „Dacă iubirea e oarbă, înseamnă că alte simţuri se ascut miraculos. Cum tot ce e supus ascuţirii devine tăios, rezultă că iubirea e letală. Dacă iubirea e letală, eu ce mai caut aici?”. Dar nu-i vine deloc să rîdă, îşi ascunde faţa în aburul cafelei, îl absoarbe lacom, ca nu cumva s-o dea de gol că se ascunde acolo – pentru că, nu-i aşa, cine a mai văzut un stîlp fumegător?! Ar putea, chiar aşa oarbă şi aproape leşinată, să recompună perfect, milimetric, traseul Lui. Ştie că s-a aşezat, ca un copil zăpăcit, pe bordură, fără să-i pese că-şi murdăreşte pantalonii. Cămaşa de in, culoarea ou de raţă, se potriveşte perfect cu aroma de cafea Julius Meinl, originară din Austria, care „inspiră poeţii încă din 1862”, aşa suna sloganul – şi Hikari îl aude parcă pe Elvis cîntînd Just a Little Bit of Green…
Bea cafeaua şi priveşte norii, cu o uimire de invidiat. Numai copiii pot să privească aşa. Norii iau, în cinstea Lui, forme inimaginabile, în continuă schimbare. Astfel, norul regină amazoană glisează hoţeşte în fetiţa cu chibrituri, apoi în cenuşăreasa, apoi într-o fată simplă dintr-o ţară străină, iar El simte brusc nevoia să viziteze ţara asta, cu fata drept ghid. Cînd norul îşi schimbă iar înfăţişarea, într-un fel de hartă a Canadei, aşa ceva, zîmbetul îi cade brusc. Un biet nor şi zîmbetul. Nu intră nici El în vorbă cu nimeni, deşi nu are deloc un aer timid, singuratic. Hikari simte toate astea, însă a renunţat să încerce a le descifra. Îi reuşeşte o întoarcere de 90 de grade, acum se sprijină de stîlp doar cu umărul stîng. Vederea periferică n-o ajută prea mult, e doar un pretext de a se agăţa, încă, de normalitate, de aparenţe. Cum să spună: sunt oarbă dar îl văd?!
Nu ştie cum mimează El normalitatea, ce metode foloseşte. Poate că nici nu are nevoie – cine îl vede, îl vede, cine nu… Dar Hikari ştie că poate fi văzut doar de ea. Uite semn clar: privirea lui de laser verde ajunge, mai întîi în linie dreaptă, la stîlp (iar ei nici nu-i pasă că-l va topi, că se va prăbuşi peste ea!), apoi îl ocoleşte, eludînd orice lege cunoscută a fizicii. O ajunge, o cercetează, şi-o însuşeşte definitiv. Acum e sigură: şi El e spiriduş.

Imaginarium
Scena se mută în timp, locul însă e acelaşi. Nu ştim exact cîte zile au trecut, luni, ani, nimic nu trădează schimbarea. Clădirea are acelaşi aer modern, cursurile se ţin tot la etajul unu, liftul a fost în revizie capitală, lalelele tot înflorite etern, în vaze de cristal, în fiecare încăpere. La bar, acelaşi chelner mustăcios şi grăsuţ, îndatoritor şi binedispus. Aroma de cafea leagă amintirile mai puternic decît decorul, de unde rezultă că nu trebuie niciodată să te încrezi în lucrurile fixe, în stare solidă de agregare, de pe pămînt. Amintirile legate nu suportă robia, explodează de capul lor. Hikari le simte adulmecînd-o, şuşotind în jurul ei, într-un dans de iele, şi nu ştie cum s-ar putea apăra. Nu poate să le intuiască intenţiile, telepatia ei nu funcţionează aici.
Un profesor de vîrsta a treia o salută ceremonios, o felicită pentru nota mare la examenul de licenţă şi o întreabă dacă şi-a găsit un job corespunzător. Ea îl priveşte uimită, de parcă o forţă ocultă a proiectat-o în viitor, şi bălmăjeşte ceva formal, nu mai ştie ce. Cheamă liftul. Liftul vine, o pofteşte înăuntru. Picioarele fac saltul, în timp ce inima s-a oprit. Ca de obicei, nu apasă niciun buton, se lasă dusă. Aude o voce metalică, vag feminină: La ce etaj doriţi să mergeţi? Ce ţi-e şi cu tehnica asta, cum evoluează, ca din senin! Nu-i răspunde, i se pare stupid să converseze cu un robot. Vocea repetă întrebarea. Aşadar, n-o să scape! Puţin iritată, Hikari spune: În ţara spiriduşilor, de parcă robotul ar şti de glumă!
Golul din stomac. Ameţeala decolării. I se pare că liftul e mai rapid acum, sau poate că revizia tehnică e de vină. Sau imponderabilitatea ei. Hikari, fata fără trup. Simte prezenţa Lui, magnetismul acela inconfundabil, forma aerului ocupat de El, atunci. Poate că sute de oameni au călătorit în lift între timp dar nimeni şi nimic n-a reuşit să-i altereze bucata de spaţiu alocat, de spaţiu vrăjit. Să-i denatureze conturul. Simte aroma lui de copil pe plajă, verdele ochilor lui o inundă subit. Îl îmbrăţişează, cu un curaj nebun. Înţelege că nimic nu s-a pierdut. Îi mîngîie maxilarul inferior, clavicula stîngă, bicepsul de puştan, rotula indecisă şi ea spre maturitate. Nu e prea înalt, dacă se ridică un pic pe vîrfuri, l-ar putea chiar săruta. Îi trasează cu degetul mic, aproape vindecat acum, profilul – şi are certitudinea că nu, nu şi l-a imaginat. E El, aşa cum l-a presimţit, aşa cum l-a visat, cum l-a văzut. Aşa cum l-a aşteptat de o viaţă. Nu mai are aer, ştie că va leşina. Ca la un semn, uşile liftului se deschid.
Etajul ăsta parcă nu exista înainte, nu-şi aminteşte nimic din decor. O pancartă cu bun venit. În loc de tradiţionalele lalele, frezii multicolore cu un parfum demenţial, peste tot. Frezii vii, să ne înţelegem, în glastre, pe alei. Nu în vaze, nu la butoniere. Indicatoare de sens: Spre spirigondolă; Spre restaurantul Spiriduşul rătăcit; Taverna Miracolelor; Cofetăria Piticot; Cafeneaua spiriduşului spiritual. O amuză, o contra-riază. Porneşte spre cafenea, ar da orice pentru o cafea bună. Parcă a nimerit în ţara piticilor, totul e liliput aici, mesele, scaunele, tacîmurile. Aproape că se loveşte de tavan. Nici ţipenie de om. Pentru acomodare, gîndeşte, vor să mă ia cu uşurelul, să nu fac un şoc. Desigur, e o farsă, dar nu-şi poate imagina cine ar putea să fie autorul. Colegii ei? N-aveau atîta imaginaţie! Patronii instituţiei? Nici atît! Desigur, nu putea fi decît El, dar nu îndrăznea să spere. Plecase pe planeta lui, i-ar fi trebuit două sute de ani pămînteni să se întoarcă.
Apare în sfîrşit barmanul. E chiar un spiriduş, un om nu s-ar putea deghiza aşa! Mic, urîţel dar simpatic, îmbrăcat întocmai ca-n poveşti!
– Ce doreşte domnişoara? o întreabă zîmbind, cu o voce piţigăiată.
– O… cafea…
I se pare că a vorbit în gînd – dar nu, cafeaua apare. Aburul ei şi aroma îi sunt atît de cunoscute! Parcă ar retrăi o clipă din trecut, numai decorul e altul, dacă asta ar avea cumva vreo importanţă. Soarbe din licoarea magică – şi gustul e acelaşi, de atunci! O căldură dulce o inundă, o ameţeală, ca-n preajma unei mari întîmplări. Lucrurile din jur încep să crească, mesele au acum dimensiunea normală, scaunele la fel. Ceaşca de cafea i se pare imensă, dar o bea, lacomă, pînă la ultima picătură.
Barmanul o priveşte curios şi rîde:
– Aşa mai venim de-acasă! Te recunosc, eşti Petite Lumière, să ştii că mi-ai lipsit!
În stînga ei, o oglindă. Încearcă să se întoarcă, să se privească, dar nu poate, îşi simte gîtul înţepenit. Face o răsucire cu tot corpul şi mişcarea asta o stoarce de vlagă. Oglinda îi arată o mogîldeaţă ciudată, care nu are nimic din Hikari – poate doar privirea intensă, un pic tristă. Un păr verde, ciufulit, două mîini grăsuţe, cu cîte patru degete, grăsuţe şi ele. Îşi cercetează mîna stîngă – degetul mic, prins în uşa liftului, e la locul lui (mai e un pic învineţit, dar nu o doare), doar inelarul lipseşte, la ambele mîini. Corpul, o mingiuţă nostimă, acoperită cu o rochiţă ca un sac, de culoare portocalie. O apucă un rîs nebun, apoi un plîns, apoi un rîs-plîns cu sughiţuri. Se prăbuşeşte epuizată pe un scaun. Barmanul o stropeşte cu apă, o trage de urechea stîngă, de parcă nu ar fi şi aşa destul de ţuguiată! Hikari, sau Petite Lumière, în fine, îşi revine în simţiri.
Barul s-a umplut de fiinţe mici şi gălăgioase, e o încîntare să le priveşti. Toate îi aduc daruri de bun venit: un spiriduş care seamănă izbitor cu Alabaster Snowball, dintr-o carte a copilăriei, Spiriduşii lui Moş Crăciun, îi dăruieşte o glastră cu o frezie verde. N-a mai văzut frezii verzi pînă acum! O spiriduşă nostimă vine cu un ursuleţ de pluş. Un bătrînel mucalit, cu o trotinetă. Şi nu se mai opresc! Cum va lua cu ea atîtea cadouri?!
Priveşte ceasul de perete, în formă de inimă de spiriduş. Au trecut deja cinci ore, şi e tot acolo, înseamnă că nu visează, totul e cît se poate de real! Brusc, pămîntul se clatină. Nu ştie dacă acest gînd, spre lumea ei, sau alte forţe din afară au provocat cutremurul, dar pare al naibii de real şi el! Spriduşii fug, care-ncotro. Barmanul îi strigă: Fugi, ascunde-te, e dinozaurul Martone, spaima spiriduşilor! Înghite tot ce prinde!
Aleargă aiurea, nu are busolă, nici instinct. A apucat să ia doar frezia. Inima îi bate haotic, picioarele grăsuţe i se împleticesc. Ca la un semn, se deschide o uşă. Se aruncă, fără niciun gînd. E în lift, în liftul ei, în liftul lor. Uşa dă să se închidă; un spiriduş panicat aleargă spre ea. Hikari încearcă să o blocheze – prea tîrziu, uşa se închide nervos şi îi prinde degetul mic de la mîna stîngă. O doare. În mîna dreaptă, frezia verde, intactă, frumoasă, tremură uşor, a reproş. Miroase năucitor a cafea şi a piele de copil pe plajă, sub soarele altui timp.