Luminita Zaharia – De ziua noastră : femeia fără nimic în mînă

femeia fără nimic în mînă
tînără, coaptă sau bătrînă
orice femeie-are ceva în mînă
duce cu ea un lucru inutil sau de preţ
o taină grea sau un letopiseţ
o sacoşă de plastic, o geantă fără fund
un copil, un portofel, un ou fecund
pe lume orişice s-ar întîmpla
trebuie să care, fatalmente, ceva
dacă una dintre mîini de la caznă abdică
pac! o scolioză mititică!
dacă ambele mîini depăşesc greutatea admisă
genunchii cedează fără avertizare scrisă
iar dacă prea uşoară povara i se pare
conştiinţa îi suflă ce pietroi să mai care
de aceea mi s-a părut extrem de ciudat
de anapoda, de nemaiîntîmplat
cînd am întîlnit-o pe ea, în metrou
mi-am zis: melancolia loveşte din nou
în mine, să deraiez de la rutină
şi să mă mint că nu am nicio vină
deşi lesne s-ar putea deduce că eu
duc ades vini mari în portmoneu
şi-n suflet, cu gust amar şi ruşine
marea vină a nepurtării de sine…
dar, ah! iarăşi eu despre mine-n prim plan
dacă m-ar căuta în ghiozdan
inchizitorii zilei, ar găsi, negreşit
tomuri despre tot ce-am trăit şi murit
şi carceră cruntă m-ar aştepta…
gata deci, să ne întoarcem la ea
femeia nici tînără nici coaptă nici bătrînă
fără surîs pe chip, fără nimic în mînă
unde mergea, ce gîndea, ce simţea
ce mari secrete ascundea
şi mai ales unde, mă întreb aşadar,
fără un spaţiu auxiliar
de depozitare de aplecat vertebrele de intrigat
alte femei care nu s-ar lăsa de cărat
am privit-o cu invidie şi ciudă
ridurile şterse, parcă era rudă
cu madam Tussauds, modelase din ceară
tot ce lăsa privirii în afară
m-am apropiat hoţeşte să văd dacă respiră
dacă o susţine vreun mecanism, vreo spiră
aşa dreaptă şi neclintită-n metrou
sfida legile junglei – şi din nou
am simţit un jind teribil de-a o scana
de a pricepe din ce lume venea
inima ei era, ca-n poveste, de ciută
cu rupturi ample, cusute grosolan cu aţă neagră de iută
stomacul, intens colorat în violet
indica fără dubiu că s-a hrănit c-un poet
plămînii, şi ei intens coloraţi în turcoaz,
lapte de paleocapră – colorit de obraz
femurul lung sugera că se trage din zei
flori de colţ de Olimp în chiloţei
o plăcuţă pe creier punea capac la toate:
ucisă în anul x c-a fugit din cetate
fără bagaj fără alai fără regret
conservată într-un amestec injust de formol şi oţet
lăsată liberă pe străzi, inofensivă cum e
s-o studiem noi dar de ce dar cu ce
şi-n timp ce mă dădeam de ceasul morţii
să înţeleg, prin ea, logica sorţii,
uşa metroului s-a deschis şi, uşoară,
s-a făcut nevăzută în seara de vară
nu vă mai povestesc ce-a urmat, n-am la mine
nici pixul de versificat, nici foile veline
mîinile goale mi se zbenguie-n vînt
sunt cea mai liberă vizitatoare pe planeta Pămînt!