Luminița Zaharia: MICUŢA CHINEZOAICĂ ŞI MARELE URS

Scena 1
Micuța chinezoaică dansează desculță în hambarul cu alac. Are senzația că pantofiorii negri, de păpușă, sunt pentru prima oară obiecte distincte, străine de picioarele ei. Ba chiar de pe altă planetă, ciudățenii inutile ca-n Picnic la marginea drumului . Boabele de alac îi gîdilă tălpile, e o senzație nouă, copleșitoare. Își cîntă singură, obsesiv, un fragment din I Will Survive: „And now you’re back/ From outer space/ And I find you here with that sad look upon your face”, iar și iar – și iar!, fără să înțeleagă nici ea de ce. Nici nu încearcă, de cîte ori a făcut-o, s-au întîmplat lucruri. Și-a interzis toate întrebările, anume să nu declanșeze dezastre, să nu schimbe destinele oamenilor așa, dintr-un moft. Ia ca atare fapte și afirmații, lasă cercul să fie cerc și pătratul pătrat. Pe Isidor, vecinul cu pretenții de poet, să tîrască o tinichea legată cu sfoară roz prin curte – dacă așa vrea el, să-i fie de bine!, mătușa Aglaia să împerecheze aiurea șosetele, Grivei și Azor să latre defazat, ploaia să cadă în chinconzi pe casa marelui urs! Let it be, cine-s eu să scriu istoria?! își spune, nu total convinsă, dar hotărîtă, micuța chinezoaică. Un greier îi acompaniază gîndurile: cri, cri, cri, let it be!
– Incredibil! răbufnește ea.

Scena 2
Marele urs ascultă melancolic ploaia pe acoperișul fierbinte. Îi vine în cap o melodie. Nu o vrea! Dă din mîini, se învîrte pe loc, doar-doar o va scutura cît-colo. At first I was afraid, I was petrified/ Thinking I couldn’t live without you by my side… Melodia nu pleacă dar își scade sonorul, în schimbul unui răgaz, perisabil ce-i drept, pentru publicitate – asta însemnînd, pe limba ei, să fie dată mai departe altcuiva, telepatic, virtual, cum s-o putea! Compromisuri cu muzica nu mai făcuse pînă acum! Marele urs fumează țigară de la țigară și scrie ceva într-un caiet. Probabil, după figura lui concentrată pînă aproape de black-hole, istoria.

Notă:
Scena 2 este mai scurtă decît scena 1 din cauza invers proporționalității – micuța și cu marele… ați înțeles! Un truc metafizic, a.î. cei doi să devină egali. Sau, pur și simplu, fiindcă marelui urs nu-i place vorba lungă.
Scena 3
Într-un paralelipiped încărcat de energii pozitive (le poți tăia prin aer ca pe feliile de tort), micuța chinezoaică și marele urs fixează, fascinați, același punct. Nu, nu e ca în citatul ăla tîmpițel, că iubirea nu înseamnă să te privești unul pe altul, ci să priviți amîndoi în aceeași direcție! Punctul reprezintă, metaforic, desigur, o ființă care spune ceva. Ține în mînă o carte și extrage de acolo, prin metode necunoscute (nu se văd excavatoare, lopeți, cleşti de tortură ș.a.m.d.), cuvinte invizibile care, asamblate cu stil, vrăjesc sala. Fiindcă, am uitat să vă spun, paralelipipedul e arhiplin de ființe de același fel, atent selecționate – îți dai seama pentru că poartă toate, invariabil, aceiași ochi vii și aceleași inimi puternic bătătoare la acești ochi, iar hainele lor parcă nici nu sunt.
La un anume moment hotărît de domnul Fatum, directorul așezămîntului de întîmplat minuni, privirile lor se întîlnesc. Am uitat să vă spun că domnul Fatum poartă un fular roșu la gît iar pe cap un joben din care ar putea să scoată oricînd iepurași – asta ca să vă faceți o imagine de ansamblu. În această clipă de grație divină, cînd privirile lor se întîlnesc, vreau să spun, micuța chinezoaică și marele urs nu mai dețin controlul, așa încît privirile, prin ciocnire, degajă o cantitate uriașă de energie, materializată într-un fulger globular de toată frumusețea. Ceilalți nu-l observă, de unde rezultă că micuța și marele au ieșit oarecum din marea masă a oamenilor de același fel, devenind și mai și, devenind unici.
Scena 4
La o masă, într-un loc geometric tot al domnului Fatum, lacomul lacomilor, cei doi protagoniști sorb o licoare magică, de culoare verde, fiecare cu un pai diferit – al ei e roșu-cărămiziu (pentru că toată viața a încercat să pună cărămizi la temelii), al lui, albastru-violaceu (o cauză posibilă: a stat prea mult cu fruntea în nori, iar sîngele lui a uitat să se îmbete de oxigen).
Ea rîde ca o veveriță și vorbește cîte-n lună și-n stele. Nici măcar nu-i pasă că esențialul ar putea aluneca, periculos, printre cuvinte, pentru ca apoi să sară pe masă, apoi în paharul ursului, iar acesta să-l înghită fără ca măcar să-și dea seama, iar momentul istoric să se piardă în vînt.
Marele urs o ascultă cu urechile ciulite (doar ele-l trădează) și cu ochii-n pămînt. Camuflarea lui merge pînă la invizibilitate aproape, adică părțile componente ale anatomiei sale par să ia forma și culoarea obiectelor din jur. Incredibil!, gîndește micuța chinezoaică, uimită de ingeniozitatea lui, de puterea disimulării, de neadaptarea la mediu – fiindcă, nu-i așa, ce altceva e invizibilitatea asta?! Cînd inima lui face tic, non-imaginea e perturbată și i se străvede vag conturul, așa ca extratereștrilor răi în Predator. Dar el nu e un extraterestru rău, să ne-nțelegem! Doar, poate, obosit. Cînd inima face tac, lucrurile revin la normal, adică integrare perfectă în peisaj. Acum, de pildă, mîinile lui sunt una cu scaunul din spate, pe care stă un ornitorinc beat, capul – coroana unui copac din decor, trunchiul, o mașină care trece.
Tîrziu de tot, cînd marele urs prinde curaj, începe să vorbească și el, de data asta cîte-n stele și-n lună – și-n alte planete din sistemul nostru solar. Nici nu trage aer în piept și trece la alte sisteme solare, fiindcă, nu-i așa, fiecare sistem își are, invariabil, soarele lui. O sole mio… fredonează micuța în gînd, fără să priceapă nici ea de ce. Nici nu încearcă, date fiind posibilele consecințe, dar îi este atît de greu, atît de greu să se abțină!
Scena se termină cum cei doi sorb ultimele picături de licoare cu același pai, de culoare scarlet (pentru că roșu cărămiziu și cu albastru violaceu asta dau). Gîndul ei fuge la Scarlet letter și i se pare că de gîtul firav îi atîrnă toată iubirea nepermisă a lumii. Gîndul lui fuge la Scarlett O’Hara și la forța ei inimaginabilă în lupta cu iubirea. Pentru iubire, am vrut să spun. O privește mai bine pe chinezoaică și zîmbește în sinea lui (moment în care camuflajul nu prezintă nicio fisură!): da, nu contează mărimea! Brusc, micuța chinezoaică ia proporții incredibile, ajunge cu fruntea pînă la cer. Un alt fel de întîlnire, am spune. Norii nu se simt cotropiți, înghesuiți, e loc de două capete de același fel, cu aceeași temperatură, printre ei.
Scena 5
Micuța chinezoaică mănîncă bio, se îmbracă eco, își lasă acasă insigna „mama răniților” (lauda de sine, bombă-n limuzine!) și ajunge în mai multe locuri deodată, spîrnel cum e, fără ca măcar să fi studiat tehnica hologramei. Un fel de Speedy Gonzales la feminin, un fel de unde-i rău, hop și eu, să rezolv problema. Dacă nu ți-ar arăta buletinul, ai crede că nu e de sorginte umană, că a creat-o un Santa năstrușnic în fabrica de jucării vii a cerului. Nu are cheiță de contact sau sfori invizibile. Un perpetuum mobile pe care nimeni nu l-a văzut dormind.
Cam atît despre micuța chinezoaică pe ziua de azi, doar cît să vă faceți o idee generală, cel puțin tangentă în punctul ochit-lovit, cu realitatea. În particular, e contracost, scriitorul nu mănîncă eco, nu se îmbracă bio, sau whatever, trebuie să trăiască și el din ceva.
Scena 6
Ursul doarme și visează/ Că papucii lui dansează, se aude, din stradă, cîntecelul copiilor fericiți.
Marele urs închide fereastra. Liniștea rînjește și îl ia, îngîmfată, sub aripa ei.
Marele urs pufăie din țigară și se donează pe sine (ca o donare de sînge, nu de patrimoniu, să ne înțelegem) caietului cu foile aproape ferfeniță. Ce scrie acolo, e o enigmă totală, el știe asta și se simte în siguranță. Îi scapă, cu voce tare, o frază: Scrisul este cel mai intens act de iubire. Liniștea îi trage o scatoalcă. Buimac, marele urs simte un impuls grozav să-și facă harakiri, apoi își amintește că dragostea trece prin stomac și renunță, cu un oarecare regret.
Scena 7
Întrucît 7 este un număr magic, aceasă scenă trebuie să fie la fel.
Micuța chinezoaică și marele urs fac un film împreună. Domnul Fatum, care se prezintă drept doctor acum, îl developează și dă din cap. Inima ei stă să pleznească, a îndesat acolo tot ce se putea îndesa: oameni ai străzii, răniți de război, un cuțu șchiop, gîndăcei în fază terminală, veriga lipsă dintre dinozauri și păsări, chiar și păpuși Barbie cu ochii scoși, din invidie. Pericardul marelui urs e franjurat în ultimul grad, foița fibroasă de-abia se mai ține într-un punct, cea seroasă – într-o virgulă. Adîncimile inimii lui nici nu pot fi explorate cu raze X, poate doar cu raze de soare, plus un catalizator extrem de eficient, am auzit, numit zîmbet.
– Grav, copii, foarte grav… mormăie domnul Fatum, dar cine să-l creadă?! Terapia în doi deja a început, și el habar n-are!
Micuța chinezoaică și marele urs își ating unul altuia inimile – iar filmul se modifică instant, de parcă a trecut peste el bagheta magică din photoshop. Doctorul rămîne cu gura căscată, moment în care asistenta de serviciu, profitînd de ocazie, i-o umple cu vată. O dată în viață ai ocazia să închizi gura destinului, nu?!
Scena 8
Micuța chinezoaică și marele urs dansează. Dansul îi lasă de capul lor. Hirondelele zboară, trandafirii înfloresc, berzele își fac treaba. Gravitația nu. Regizorul își dă demisia, învins de sistem. Planetele încing o horă, eu, povestitorul, jubilez că nu voi mai șoma. Povestea asta nu are sfîrșit.