Luminița Zaharia: PORNIRI SINUCIGAŞE (proză)

 

Zahara nu ratase niciun concurs de sărutat. Mereu la un pas de podium, niciodată pe. Efortul financiar era, de fiecare dată, însemnat, strîngea fonduri cu multe luni înainte, îşi amaneta bijuteriile, apela adesea la împrumuturi bancare, chiar şi la cămătari. De cîteva ori o executaseră silit, rămăsese fără garsonieră, fără maşină, cămătarii îi sechestraseră căţelul, dar toate astea nu contau. Era hotărîtă să cîştige. Mergea peste tot, indiferent de distanţe şi alte obstacole, participase la o competiţie chiar în Alaska. Se alesese cu porecla Kiss & Go , dar nu-i păsa.

Nu ţinea legătura cu partenerii de concurs, liber aleşi sau din oficiu, deşi făcuse multe victime, era frumoasă şi plăcută, un titirez de fată, toată numai suflet. Nu se îndrăgostise niciodată de unul anume, nici măcar nu dorise să afle amănunte despre el. Simpli necunoscuţi, care dispăreau în peisaj. În ciuda acestei pasiuni mai puţin obişnuite, nu era deloc o fată frivolă, cei care o cunoşteau bine spuneau că este cuminţenia în persoană, un om voluntar, corect, pe care te puteai baza. Apropiaţii nu-i înţelegeau acest hobby, li se părea că vine în totală contradicţie cu firea ei. Nici măcar nu intenţiona să se mărite, poate atunci ar fi fost un pic mai logic, na, caută şi fata un iubit – şi unde să-l cunoască, dacă nu iese din casă?! Vremurile s-au schimbat, tinerilor nu le mai plac întîlnirile aranjate, nici cele oarbe nu-i atrag (vezi cîte cazuri de viol, răpire sau chiar crimă arată ăştia la ştiri!). Serate dansante nu mai există. Timpul s-a comprimat. Cariera a trecut pe primul plan, banii au ajuns singurul scop în viaţă. Mediul online devine tot mai înşelător şi periculos. Calculatorul ţine loc de ieşiri în parc, tinerii arată tot mai astenici, mai apatici, chiar ceasul biologic le-a fost serios afectat, ba chiar la unii a stat de tot. Nici banii nu păreau a fi pentru ea un scop în sine, în general îi arunca în toate părţile, mai mult pentru alţii, ajuta orice fiinţă aflată în impas, fără s-o cunoască. Se înflăcăra pentru proiectele altora şi îşi oferea necondiţionat serviciile, rugată sau nu. Uneori cumpăra hrană pentru cîinii vagabonzi, îngrășămînt pentru florile din parcuri, bomboane pentru depresivi – și tot așa. Nu ştia să spună nu sau să treacă pe lîngă o nenorocire, fără să intervină.

Distribuie prietenilor

Se zvonea, printre prieteni, că avusese o mare decepţie, în urmă cu zece ani, dar Zahara nu le povestea niciodată, nu-i lăsa să intre în sufletul ei. Se apăra printr-o glumă sau rîdea, desenînd prin aer un semn de care e problema voastră, iar prietenii renunţau să o descoasă.

De data asta, se anunţa un concurs foarte interesant. Recordul mondial era greu de doborît, 58 de ore de sărut continuu. Mă rog, cu foarte mici pauze cerute de fiziologia umană, supravegheate de organizatori la secundă. Taxa de participare, și ea, pe măsură, unde mai pui că distanţa era apreciabilă, tocmai la Bora Bora. Trebuia neapărat să contracteze un nou împrumut, chit că nu prea mai avea cu ce să-l gireze.
***
Oare unde am pus legitimaţia de concurs?! se enervează, în sinea ei, Zahara. N-ar răbufni pentru nimic în lume, totul trebuie să fie sub control. Îi dusese de nas pe toţi, întreaga viaţă, dăduse impresia unui om perfect echilibrat – calmitatea în persoană! – dar cine a spus că apele liniştite sunt adînci, mare dreptate a avut! Un vulcan comprimat, etanş sigilat, într-un cîntec de leagăn, asta era Zahara. Un vulcan activ, să ne înţelegem!

Răscoleşte toată casa, de la debara pînă la bibliotecă – în zadar. E cam împrăştiată, ce-i drept. Gîndul ei stă întotdeauna la lucruri frumoase şi măreţe, nu la ordine şi disciplină, ha, ha, nu la gospodărie şi alte îndeletniciri banale, cronofage. De ce să găteşti iahnie, cînd poţi savura o poezie?! era deviza ei în viaţă.

Dădu peste un caiet uitat. Ţinea, pe vremea îndrăgostirii ei nebune, un jurnal. Două jurnale, zece jurnale, cine le număra, îşi aşternea mereu gîndurile pe hîrtie, întru limpezire. Era vindecată, desigur, amintirile nu mai aveau putere asupra ei, le privea din afară, ca pe nişte obiecte oarecare aşezate în rafturi, cu valoare sentimentală dar fără impact nimicitor. De data asta, o trecu un fior straniu. Panica îi cuprinse inima, ca o gheară. Nu era pregătită, Ahile habar n-avea de mica frunză. Una e cînd dai răgaz raţiunii să ridice gardul de sîrmă ghimpată, zidul de beton: da, aici se află un punct nevralgic, o amintire care a însemnat ceva, cîndva, un eveniment covîrşitor al vieţii – cînd voi da cu ochii de el, no problem, voi rîde, voi dansa, a fost odată, ca niciodată! Trandafir presat în ierbar. Călduţ, cald, aproape fierbinte… bip, bip. Şi altceva cînd fulgerul cade peste tine, fără preaviz. Îşi conştientizase mereu brontofobia (teama de trăsnete, nu de brontozauri, ha, ha), şi astfel luptase cu ea. Aplicase aceeaşi metodă şi amintirilor, cu succes, cu mîndria cuceritorului de Everest.

Caietul albastru. Perioada precambriană a iubirii ei. Trăise, pe dinăuntru, o mare poveste. Ireală, poate, crescută din ea însăşi, ca o floare minunată care se dezvoltă pe o exoplanetă, fără aer, fără apă, fără minerale în sol, în ciuda oricărei raţiuni. Evoluţia nu se amestecase aici. Doar hazardul. Nume de floare avea şi mai mult sau mai puţin imaginatul ei iubit: Crinu. Îl alinta în gînd: Lilium candidum – denumirea latinească a crinului, aţi înţeles. Cum să nu-ţi fie îndeajuns, pentru îndrăgostire?! De existat, omul exista, era un corp solid, un conglomerat de atomi, o fiinţă pe bază de carbon, ca noi toţi – dar nu ştia despre el absolut nimic, nici cîţi ani are, nici de unde vine, dacă e însurat sau are copii, nu-i cunoştea IQ-ul, profesia, pasiunile. Nici vocea nu i-o auzise vreodată. Nu-i ştia culoarea sufletului, mecanismele gîndirii, proporţia dintre bun şi rău, dintre raţiune şi simţire, zodia, modul în care gestionează viaţa. Numele i-l aflase întîmplător (în măsura în care există şi lucruri întîmplătoare pe lume), cînd îl strigase cineva, pe stradă.

În fiecare zi, cînd pleca la şcoală, îl descoperea, invariabil, la douăzeci de metri în faţa ei. Cînd era ceaţă – şi se întîmpla destul de des, acolo, în oraşul de pe malul marelui fluviu – i se părea că distanţa se micşorează periculos, deşi era, probabil, doar o iluzie optică, şi se temea ca nu cumva să-l ajungă, să-l atingă, să afle despre ea. Două fiinţe echidistante într-un univers inconştient. Doar una ştie despre existenţa celeilalte. Avantaj cine?

Mersul lui era o poveste în sine. Semăna cu un urs care dansează. O contradicţie a naturii, o cvadratură a cercului, un carusel. Legănat şi ferm în acelaşi timp, hotărît dar şi leneş. Parcă impunea aerului înconjurător să prindă formă, să se lase impregnat, sedus, să danseze odată cu el. În zilele noastre, am fi zis că mergea cu ghete de kangoo-jumps, chit că am masacra astfel toată poezia. Crinu chiar avea o geacă de urs, de urson, maron cu guler galben. Şi o eternă geantă de umăr, o combinaţie năucitoare de verde şi orange. Parcă era personajul Toamna într-un tablou de care nu-ţi puteai desprinde ochii.
Tîrziu de tot, i-a descoperit profilul, cînd a întors capul, la o trecere de pietoni. Iarăşi surpriză totală, faţa lui era un amestec imposibil de copilărie şi masculinitate, de omul de Cro-Magnon şi Macaulay Culkin. Linii dure şi curbe dulci, tehnica haşurării, a punctului şi a acuarelei, în acelaşi timp. Nu-i puteai ghici vîrsta, poate treizeci, dar sigur te-ai fi înşelat. Parcă era harta vîrstelor omului, toate deodată. Timpul se comprimase în el, secole, ere. Putea fi trimis în spaţiu, ca o lecţie atotcuprinzătoare despre om, pentru extratereştri curioşi.

… Şi mai tîrziu, privirea. Ochii-tăciune au sfîşiat-o, au subjugat-o definitiv, deşi ştia, în sinea ei, că nici măcar n-au văzut-o. Apoi mîinile, dar despre mîinile lui ar fi prea multe de povestit şi timpul nu ne permite, de la o vreme a devenit foarte pragmatic, doar ne face, succint, rezumatul vieţilor, neglijent la detalii.

Cel mai ciudat la el era însă maxilarul inferior, de om preistoric, puternic, hotărît, gata să sfîşie o antilopă cu dinţii – îndulcit însă de zîmbetul copilăros. Semăna cu Rahan, personajul din benzi desenate. Zahara cumpăra toate revistele în limba franceză, le traducea, în scris, pe caieţel, îl desena pe Rahan, cu frenezie – apoi îi punea ochelari, îl îmbrăca în geaca de urson şi atunci ai fi jurat că e Lilium candidum al ei! Îi scria scrisori lungi pe care le ascundea sub pat, îi scria şi poezii. Dragă Rahan, dragă Lilium, totuna. Rahan, le fils des âges farouches . Qui es-tu vraiment, Rahan, un homme ou un esprit du bien?

A obsedat-o ani de-a rîndul misterul maxilarului inferior, sin-dromul Rahan, cum îl numea. Intenţiona să urmeze psihologia, apoi antropologia, să-l studieze şi ştiinţific, cîndva. De-a lungul vieţii, au atras-o tot bărbaţii cu tipologia asta, deşi nu s-a mai îndrăgostit niciodată cu adevărat. Nici ei, subiecţii, nu se încadrau exact în tipologie, să fim drepţi. Nimeni nu putea fi ca el, doar simple copii nereuşite. Am uitat să vă spun că Zahara avea cincisprezece ani.
***
În spitalul de endocrinologie a întîlnit multe persoane interesante. Aici se legau prieteniile foarte uşor, nu ca la şcoală. Oamenii îşi spuneau deschis povestea, se confesau, se ofereau drept exemplu personal – sau anti-exemplu, fără reţineri. Parcă erau la şezătoare, la o şedinţă de bilanţ al vieţii, la judecata de apoi. S-a apropiat, simplu şi firesc, de fete de vîrsta ei sau de doamne mature. A fost o inimaginabilă lecţie de viaţă. Clarisa, fata cu înfăţişare de dinozaur. Era tot un sindrom, dar nu-i reţinuse numele. Armina, profa de engleză cu zece tentative de sinucidere la activ, pe motiv că fusese parăsită de toţi iubiţii, ca într-un blestem. Michi, o tînără care avea patruzeci de kilograme în plus şi lupta acerb să le topească. Doamna Vivien, cu tiroida scoasă, care se sufoca în somn. Ea, ce să le spună? Că s-a îndrăgostit de o nălucă în ceaţă şi că a hotărît, cu de la sine putere, că e urîtă şi insignifiantă, şi prin urmare el n-o să o observe niciodată? Şi că singura soluţie posibilă era să se înfometeze, să se topească încet, ca într-un înec lin, în somn?! Nu putea să le spună aşa ceva. Tăcea sau, cel mult, cînd ele insistau, mormăia cu privirea în podea că ea nu are nicio poveste, că a slăbit pe nepusă masă 25 kg, nu se ştie de ce. Nu avea clar în minte dorinţa morţii, nu ar fi recunoscut nici faţă de ea că înfometarea ar fi tot o formă de sinucidere. Anorexia e o boală hoaţă, ţi se insinuează în creier, îl transformă, devine pentru tine o a doua natură, ajungi să crezi că e o stare normală. Epuizarea indusă de ea te aruncă într-o dulce visare, ţi se pare că pluteşti prin viaţa ta, ca pe un nor, mai trebuie să apară doar îngeraşii!

Au investigat-o în toate felurile, analize, ecografii, RMN. Era, surprinzător, încă sănătoasă. Colegii îi trimiteau, prin părinţii ei, bileţele de încurajare, siropoase şi nostime, desene, ilustrate, mentosane. O iubeau, o admirau, era premianta clasei. O fată fără fiţe însă, care îi lăsa mereu să copieze după caietele ei. Nimeni nu-şi explica notele fabuloase, puterea ei de muncă, în condiţiile date. Arăta ca un băţ umblător. Probabil că învăţătura era un refugiu. Mama îi găsise caietele cu poezii şi jurnalul, sub pat. Luată cu salvarea la spital, cînd leşinase, nu apucase să le ascundă. Fusese, desigur, şocată, bănuise că se întîmplase o dramă în viaţa fiicei ei, voia acum cu tot dinadinsul să afle cine e seducătorul, ticălosul, şi să-i scoată Zaharei gărgăunii din cap. Nu ştia, sărmana mama, că gărgăunii iubirii nu se pot scoate aşa uşor. De fapt, nu te vindeci cu adevărat niciodată.

A doua săptămînă de spitalizare. Tratamente fortifiante. Consiliere psihologică. Tot tacîmul. O fată frumoasă şi deşteaptă care a hotărît să se topească. Puişorul mamei şi al tatei, orice dorinţă îndeplinită instant. Habitat propice dezvoltării armonioase a unui copil. Linişte în familie, succes la şcoală. Niciun factor perturbator, cît de mic. Uluitor! Nimeni nu înţelegea.

Zi de vizită. Curăţenie lună în salon. Obiectele personale de ascuns în sertar, repede, repede. Inclusiv cartea lui Ionel Teordoreanu, pe care o citea, în transă. „Şi, pentru că era în mine, aveam impresia că e al meu”. Profesorul Popa intră cu o grupă întreagă de studenţi. Le prezintă fiecare caz în parte. Studenţii sunt foarte atenţi, unii îşi notează în carneţel. Zahara a fost nevoită să rămînă numai în chiloţei. Niciodată nu îi fusese atît de ruşine, nici în faţa mamei nu se dezbrăca. A stat aşa, expusă, ca o frunză în vînt, cu ochii închişi, să nu vadă că e văzută, minute în şir, care i s-au părut veacuri, pînă i-a venit rîndul. Profesorul a descris cazul ei, anorexie nervoasă, bla, bla, bla, şi a conchis, în termeni simpli, parcă anume să priceapă şi ea:
– Iată ce-şi poate face un om cu mîna lui!
Studenţii dădeau din cap dezaprobator, unii cu uimire, alţii cu o compasiune vădită. Aşa prost nu se simţise niciodată, parcă era un exponat în muzeul ciudăţeniilor! Dar s-a întîmplat un lucru inimaginabil: Zahara s-a trezit.
***

Acasă, a recitit, cu detaşare, toate caietele. Poezii, jurnale. I se păreau scrise de altcineva. Siropoase, lacrimogene, hilare. Fără punct culminant, fără intrigă, întîmplări sau măcar învăţăminte, profunzimi, concluzii salvatoare. Dramolete de mucava. Vorbe în gol! Niciun strop de valoare literară, asta era cert. Sinapsele ei de ironie, de sarcasm, de cinism chiar, s-au trezit. A descoperit că simţul umorului nu murise în ea, nu fusese învins de latura profund dramatică a fiinţei ei. Ca soarele care răsare în fiecare dimineaţă, ca viaţa care învinge mereu. Balanţa, zodie duală, auzea ades, fără să fie de acord. A dat foc caietelor, cu un sentiment de mîndrie, de eliberare. Se simţea pasărea Phoenix, croitoraşul cel viteaz, zmeul zmeilor. Şi a început să scrie poezie adevărată.

Aşa a ajuns Zahara scriitoare, din potenţialul sclipitor mate-matician care se prefigura la orizont! Un scriitor nu e, în cele din urmă, decît un zombie – un fost om care a ars din iubire iar acum, la a doua şansă (fiindcă, nu-i aşa, trebuie să învăţăm din greşeli), alege să povestească despre ea. Atît. Simplu ca bună ziua, ca bonjour! Ca bonjour, tristesse! , zîmbi Zahara în sinea ei.
Scriitoare şi sportivă, aproape campioană la sărutat.
***
Bora Bora, tărîm mult visat! Doar o după-amiază la dispoziţie, pentru plimbare, a doua zi, dis de dimineaţă, concursul. Nu avea timp să viziteze ferma de perle, nici Lagoonarium-ul, puncte de atracţie renumite. De dat ignore gîndului nepoftit: cum o să-mi achit greu obţinuta suplimentare de credit, dacă nu cîştig?! Trebuia să-şi facă şi exerciţiile de respirat, aici nu încăpea discuţie. Să fie în formă maximă. O baie, seara tîrziu, în piscina hotelului. Ajunsese aproape un om amfibiu, atît de mult reuşea să reziste sub apă. Trăia extazul vieţii ei. Dulce trebuie să fie moartea prin asfixie. Prin înec. Prin sărutat… Cînd era aproape de sufocare, în ultimele secunde, avea impresia că trăieşte ceva halucinant. Parcă se dedubla, se vedea în afara ei, dar nu copie fidelă, în sincron cu propriile mişcări. Un alter ego rebel, care se amuza, îi făcea în ciudă. Apoi se transforma subit într-un bărbat trist şi tandru, suferind. Suferind de sindromul Rahan.
***
Concursul. Zahara poartă ochelari cu lentile foarte închise, nu-şi vede aproape deloc partenerul din oficiu. Un contur, şi atît. E atentă oarecum doar la gabaritul lui. Pare robust – un exemplar rezistent, să sperăm. Poate de data asta va fi cu noroc, vor doborî recordul. Premiul e consistent, îşi va achita toate datoriile, îşi va publica manuscrisele, va pleca pe o insulă pustie! Poate chiar va cumpăra o insulă, cine ştie. Auzise că în Grecia sunt multe de vînzare, relativ ieftine. O insulă mică-mică, o bucăţică de paradis, doar al ei!

Da, bărbatul se dovedeşte viguros, par a fi un cuplu potrivit, chiar dacă a lăsat hazardul să hotărască, a refuzat cu încăpăţînare să-şi aleagă singură partenerul – dăduse, în atîtea rînduri, greş. Pentru întîia oară, simte un început de emoţie, de nod în gît. Apoi un val de căldură îi alunecă prin trup, pînă în vîrful degetelor. O uluieşte impulsul ăsta nou, de a-l strînge în braţe, o prinde cu garda jos. Tocmai ea, regina autocontrolului! Se abţine cu greu. Doar bătăile inimii nu şi le poate controla. Cu ochelarii fumurii şi cu ochii strîns închişi, şi tot îi simte, parcă, privirea. O privire-tăciune. E absurd. Ba, mai mult, are senzaţia că aude inima bărbatului, bătînd în acelaşi ritm cu a ei. Îi explodează urechile, e la un prag de leşin. Mîna stîngă îi scapă de-a binelea de sub control. Mîngîie maxilarul bărbatului. Linii frînte, bobîrnac simetriei. Qui es-tu vraiment, Rahan?… Apoi îi atinge cu toată tandreţea înma-gazinată într-o viaţă de om, chiar aşa netrăită, buzele de copil.

Arbitrul anunţă că recordul mondial a fost deja depăşit de echipa numărul 33, adică a lor. Dar partenerii vor mai mult, mai mult, nu se dezlipesc unul de altul. 65 de ore de sărut continuu, incredibil! Publicul e în delir. Bărbatul o strînge de-a binelea în braţe. Zahara simte cum atinge fundul oceanului. Lumina nu mai ajunge aici, totul e negru, nedefinit, infinit. Da, o senzaţie unică. Apoi conştientizează, într-o fracţiune de secundă, că insula va fi a ei. Bărbatul o poartă acum pe braţe. Lumea nu mai aplaudă. De parcă asta ar fi important!