Luminiţa Zaharia: Prima vizită la muzeul Iulius Tescovin – arc peste timp

 

De cînd mă știu, calc în gropi… îmi rup picioarele… rotule sparte în trei, entorse de gleznă, luxații de șold… o denivelare cît de mică, o pietricică, ale mele sunt, le nimeresc la fix și gata drama! Mersul pe jos a fost mereu o aventură pentru mine, în altă viață probabil am fost sirenă, ha-ha! Dar dacă e adevărat?! Micuța sirenă a primit o pereche de piciorușe fragile, să-l poată căuta pe prințul Iulius Tescovin și, în contrapartidă, a rămas mută! Mută de uimire, ha-ha, în fața acestui muzeu supercalifragilistic, mirobolant!

L-am găsit absolut întîmplător. Cu tălpile zdrelite de-atîta drum fără sens, dar l-am găsit!
Semăna cu un labirint. Derutant, amețitor. Fă la stînga, fă la dreapta, sus, jos, în zigzag… Dacă nu avea o altă ieșire, diferită de intrare (uite cum mă exprim!!!!), era imposibil să mai nimeresc drumul înapoi! Risc asumat, însă. Și dacă aș fi rămas pe veșnicie în muzeul Lui, ce, n-ar fi fost bine?! Raiul pe pămînt, nu alta! Așa cum și pleașca asta, de a-mi ieși muzeu-n drum, era un miracol, o șansă la un milion!

În prima cămăruță, portretul lui IT tînăr bărbat, nemutilat, în mărime naturală!!! L-am sărutat centimetru cu centimetru! Nu m-a văzut decît paznicul, un android caraghios, pătrățos, din generația robobipezoizi 1K. Nu a rîs de mine. Am privit portretul (nesemnat, cum îi stă bine unui portret care imită leit modelul real) ore în șir, l-am memorat în memoria de infinită durată și am trecut în cămăruța următoare. Cum era Iulius?! Cum să fie? Frumos!
Al doilea exponat: trotineta primită de Iulius în dar, nu mai știu de la cine (vezi Actul şase – genocid în mase, bucurie-n case). Din oase de mamut, asta îmi amintesc clar. O pot împrumuta? am întrebat. Androidul m-a privit tîmp și n-a zis nimic. Mi-am însușit-o, normal! Simțeam căldura tălpilor Lui și un zumzet nedeslușit mi-a invadat creierul.

Cămăruța nr. 3: opincile lui Iulius Tescovin! Le-am încălțat. Gîndurile bursucului, filtrate prin materia cenușie a lui IT, se întrețeseau cu gîndurile mele (nu prea cuminți…), așa, ca în jocul antic Să țesem frumos. Rezultatul: o muzică de astre, cu inflexiuni albastre, normal!

Obosisem deja. Piciorușele mele de sirenă, coroborate cu emoțiile copleșitoare de cercetaș îndrăgostit, bașca încărcătura dobîndită (trotinetă + opinci)… nu mai știu ce-am vrut să spun! Atunci am spus, teatral (ca să mă autoîncurajez): E și mîine o zi!

Iulius Tescovin – arc peste timp… Cum arcul era flexibil, m-am întors în viitor.