Marian Nazat: Am fost cândva dezertor…

 

Trecuse mai bine de un an de la încorporare și se apropia a doua mea iarnă în unitatea militară din incintă Școlii militare de muzică, aflată în spatele Institutului Politehnic. Mă încolțiseră fel de fel de gânduri neguroase și viitorul imediat nu mi se arăta defel în culori optimiste. În februarie urma să ne liberăm și să ne căutăm fiecare rostul în civilie, după propriile puteri sau după proptelele din jur (cine se născuse cu norocul ăsta). Cu chiu cu vai reușisem să-mi încropesc un colțișor în sala de mese și să învăț pe timpul nopții pentru admiterea la Drept. Într-un astfel de moment a picat scrisoarea lui Victor, fostul meu coleg de bancă din treapta a doua de liceu, prin care mă anunța că trece prin București, în drum spre Cluj Napoca, și are un răgaz de câteva ore între trenuri. I-am răspuns imediat și am așteptat ziua cu pricina să ne revedem. Cine a fost cătană cu normă completă știe cu adevărat bucuria trăită cu prilejul vizitei cuiva drag pe durata stagiului militar. Ne-am întâlnit la poartă și, fără să stau prea mult în cumpănă, i-am zis că, deși sunt comandantul gărzii, o să-mi schimb hainele și o să sar gardul, cum s-a și întâmplat. Am mers la o cofetărie de pe bulevardul Armata Poporului, vizavi de răposatul ICIL, și ne-am povestit câte-n lună și-n stele. La despărțire, ne-am jurat iarăși prietenie veșnică, asemenea personajelor din Cireșarii, și m-am întors singur spre cazarmă. Santinela de la postul unde-mi lăsasem uniforma abia reușea să îngaime: „Te-a căutat peste tot ofițerul de serviciu și ți-a găsit boarfele, e nenorocire mare!” L-am rugat să-mi procure o uniformă și, îmbrăcat în straie de căpătat, m-am prezentat tremurând la locul execuției. „Să trăiți, tovarășu’ colonel! Sunt sergent Nazat Marian, comandantul gărzii, permiteți să raportez!” m-am repezit ca la regulament, înghițindu-mi cuvintele. „Unde ai fost, dezertorule?” mi-a retezat-o scurt și m-a fixat sfredelitor, ca pe o gânganie puturoasă. „În control, pe la posturi”, am încercat marea cu degetul. Calcul prost, am conștientizat degrabă, când mi-a azvârlit sub nas uniforma corp-delict. Să tăgăduiesc în continuare era o stupiditate, astfel încât am recunoscut, dar, geaba, nu l-am emoționat pe zbir. „Te trimit la batalion, ca dezertor!” mă amenința furios ofițerul de carieră, tipul cel mai dur din unitate. Care era și șeful de stat major, avea disciplina în sânge. Eu mă și vedeam băgat la zdup, cu viața irosită înainte de a înțelege ceva din ea. În cele din urmă, i s-a înmuiat inima și m-a trimis la Arestul Garnizoanei, în zona Răzoare, în aria Inspectoratului Poliției de Frontieră de azi. Zece zile de închisoare efectivă ! Tuns la zero, fără șireturi la ghete și fără centură, ca nu cumva să ne spânzurăm cu ele! Bașca dormitul pe „țambal”, încălțat și în uniformă, singurul efect de care beneficiai fiind o pătură jegoasă și deșirată pe la margini. Ioc așternut, saltea ori pernă, țara ne voia căliți și oțeliți, dezumanizați. Spre ghinionul meu, norma de spațiu pe cap de încarcerat nu se respecta și supraîncărcarea stabilimentului ne obliga să ne înghesuim ca viermii pe bucata de lemn lustruit, pe care nimeni n-avea naivitatea s-o numească pat. Deșteptarea se dădea la ora 5, când ne împrăștiam la sectoare, apoi micul dejun, cu culcaturi, sculaturi, târâșuri și salturi executate pe aleea pavată cu pietre colțuroase de ni se învinețeau genunchii și coatele. În restul zilei, muncă fizică, de salahori osândiți la neodihnă și tânjind să vină stingerea, cu prealabila „Adunarea în fața dormitorului, marș!”, comandă însoțită de cohoarta „căprăriilor” perpetuate din leat în leat cu cretină evlavie. Până să urcăm la etaj, la masă, tropăiam precum caii în buiestru și fugeam pe scară ca niște căpiați, ba în sus, ba în jos, deoarece locțiitorul țarcului, un tip balaoacheș din Iași, se distra la culme pe seama noastră. (Coincidență, în anul întâi de facultate am participat în capitala Moldovei la un patrulater și, coborând în gară, l-am recunoscut pe ticălos. Ciocănea în roțile trenului, era un biet acar…) Mâncam din vase de tablă îndoite și unsuroase, și oricând trebuia să fii pregătit că ți se ordonă „Drepți !” cu farfuria de ciorbă în poală. Se vorbea că nu demult, un „deținut”, nemaiîndurând umilința, se aruncase de pe clădire și-și pusese astfel capăt zilelor. Un coltuc de pâine primit peste rația standard ți se părea darul lui Dumnezeu… Duș, o dată pe săptămână, de începuserăm să puțim ca sconcșii… Tablou deprimant, în tușe groase de griuri… Siluete kaki, dezlânate și filiforme, alergând somnambulic de colo-colo printr-o curte imensă și salutând ostășește fiecare grad, ochi încercănați și străvezii din care dispăruse orice licăr de tinerețe, guri pleoștite și ferecate vremelnic, exuberanță avortată prematur, lupta cu propriile limite ale răbdării și lecția umilinței, cuvinte șoptite cu ceilalți răcani, groaza nopții prins între corpurile acelea nespălate și străine, a căror respirație o simțeai în ureche, foamea strecurându-se ca un șarpe veninos printre noi, linia frântă a orizontului, tulbure și vag, visuri strivite cu bocancii grei, de campanie, în ritmurile avântate ale cântecelor patriotice, deprinderea nostalgiei ca terapie împotriva realității potrivnice, doruri reprimate sau încuiate în valizele pătrățoase de lemn, transmise din generație în generație ca simboluri ale bărbăției, aidoma năravurilor și moravurilor cazone, limbajul concentraționar, șuierat și primitiv, cu interjecția impostoare cocoțată pe tronul reginei, fotografii în mișcare furate prin crăpăturile zidului ce ne despărțea de libertate, frica prelingându-se pretutindeni ca o igrasie rece și zdrobitoare, violarea programatică, în răpăitul tobelor, a intimității și promovarea vulgară a unui colectivism grotesc, bazat pe cele două reguli de-o tâmpenie sacrosanctă: „Veteranul are dreptate chiar și când nu are dreptate!” și „Bibanul miroase a p… și d-aia trebuie f… !”…(Deh, „țivilii sunt o adunătură de oameni periculoși soțietății” …)

Atunci am observat perfidia minții omului, în stare să scornească inimaginabile și atroce metode întru batjocorirea celorlalți ! În spațiul acela înconjurat cu sârmă ghimpată am realizat câte parale face condiția umană, într-o lume ce tocmai ieșea din adolescență bătând pas de defilare și spălând cu periuța de dinți pardoseala și wc-ul… La părăsirea sinistrei „pușcării” am trăit senzația evadării din Iad și nu-mi doream altceva decât să poposesc la bunicii mei, la Islaz, ca să-mi tămăduiesc, lipit de soba încinsă, sufletul rănit. Carnea dintre degetele picioarelor plesnise și coptura se scurgea necontenit și dureros, nu mai suportam nici măcar papucii, și brusc m-am gândit la sărmanii ostași uitați prin tranșee cu anii… „Nu ești bărbat adevărat dacă n-ai făcut armata!” ni se repeta întruna și multă vreme chiar am crezut în folclorul popular, inclusiv după desființarea stagiului militar obligatoriu. Astăzi, amintirea tocmai depănată mă îndeamnă la revizuirea părerii, căci poți să devii bărbat întreg și fără ca fel de fel de frustrați și de psihopați să-și exerseze viciile de caracter ori de educație asupra ta, biet recrut căzut în greșeală…

 

Distribuie prietenilor

P.S. Peste timp, la o lansare de carte, mă așezasem la masă și ofeream autografe. La un moment dat, am ridicat privirea către cel ce-mi întindea volumul. „Oo, ce surpriză, domnule colonel Niculicea !” am exclamat surprins. Nu-l mai văzusem de cel puțin douăzeci de ani… „Mă mai țineți minte?” s-a mirat extrem de tușat. „Ce întrebare e asta? Cele zece zile de arest nu se pot uita !” i-am răspuns și ne-am strâns mâinile. În definitiv, omul își făcuse datoria, iar datoria lui nu era să ne ierte, să ne înțeleagă nouă, trupeților, încălcările grave ale regulamentului, ci de a ne pedepsi, fiindcă slujeam patria, nu ne jucam de-a hoții și vardiștii…