Niște sâcâietoare probleme de sănătate care mi-au pus Paștile pe butuci, m-au făcut să fiu ceva mai sensibilă la știrile de la televizor. Chiar și la cele pe care altădată le treceam cu vederea. Așa am aflat despre moartea Iuliei.
De Iulia Marin, sincer, nu mai auzism niciodată. Nici numele nu are sonoritate, căci se amestecă printre cele banale și nici n-ai cum să mai cuprinzi cu gândul toți tinerii ce au împânzit presa românească, mulți având chemare către ea cam tot atât, cât are un elefant spre “Lacul Lebedelor”. Nu era și cazul Iuliei….
Mi-a atras atenția știrea, apoi chipul frumos din fotografia de pe ecran și, nu în ultimul rând, vârsta ei. Aceeași cu a fiicei mele. Ce taine neștiute de nimeni ( sau poate știute) au impins-o pe această frumoasă fată, aflată la anii celor mai mari întâmplări ale vieții, ai celor mai efervescente visuri, ai celor mai mari ambiții și ai celor mai memorabile iubiri, să ajungă la pumnul de pilule, cu care și-a pavat drumul spre Lumea de dincolo?
…Curiozitatea și cu siguranță ceva din spiritul matern ce nu ne părăsește nici măcar după ce puii ni se desprind de cuib, m-au împins spre a o cerceta pe nefericita colegă de generație a fiicei mele. Cele cateva semnalări din presă ale morții sale, m-au condus către blogul său…
Dragii mei, intrați, vă rog pe https://interapie.blog . Veți descoperi acolo un suflețel de om, cu o viață chinuită și cu un talent uriaș de a înșira cuvintele pe ața fină a unor emoții pe care nu ni le-am dori niciodată pentru copiii noștri. Mi-am cufundat seara de ieri în lectura celor câteva frânturi din viața Iuliei, pe care aceasta a ales să le împărtășească celor din jur. Sau… poate că doar a dorit să-și strige suferința, sperând că, verbalizând-o, va scăpa de ea. Am descoperit, printre rânduri, drama unui copil crescut într-o familie monoparentală disfuncțională, rămas apoi orfan, la vârsta la care orice tânără are nevoie de o mamă s-o înțeleagă și s-o susțină. Mama Iuliei nici n-a fost o astfel de mamă, și, la un moment dat…n-a mai fost deloc…Iar rolul său a fost preluat, în această poveste, de o cruntă suferință psihică, pe care Iulia și-a înțeles-o, și-a asumat-o și pe care și-a descris-o, cu vorbele unui scriitor desăvârșit, lăsând astfel în urma sa explicația acestui final nepermis.
Spun “nepermis”, pentru că nu voi accepta, în niciun chip, ca un tânăr cu o profesie atât de socială cum este a Iuliei, cu sutele de oameni care o cunoșteau ( in primul rând colegii săi de la “Libertatea”), cu cele câteva mii de “urmăritori” pe Fb ( care se pare că au urmărit orice, numai postările sale pline de disperare, nu!), este nepermis, spuneam, ca un astfel de tânăr frumos să-și afle o astfel de dezlegare atât de urâtă pentru problemele sale.
Desigur că a început, în mass-media, sarabanda regretelor și a părerilor de rău, venite din toate direcțiile, inclusiv din cea a oamenilor care o știau pe Iulia. Fata fără mamă, fata fără un cămin al său într-un București și așa ostil pentru cei veniți din afara lui, fata fără speranța unui diagnostic rezolvat, a ajuns …fata fără viață. Discuțiile publice au fost felurite. Lumea s-a săturat și de știrile pascale, și de avionul de lux cu care președintele se plimbă prin lume, și…iată – a apărut un subiect proaspăt, ce poate fi răsucit pe toate părțile. Am urmărit inclusiv frământări pe tema “Cum a putut șeful Libertății să dea anchetele sociale pe mâna unui jurnalist cu probleme psihice”. Desigur, logic. Observația este corectă : situația ar fi trebuit analizată mai atent. Uman însă , pare al naibii de cinic!
După cele trei zile ale unui Paști care nici nu vreau să-mi imaginez cum a decurs pentru ea, o tânără jurnalistă din România, obosită să lupte cu cei doi poli ai personalității sale și cu lumea atât de cenușie ce a servit drept ring acestei lupte, a ales să-și caute în altă parte lumina. Pe ea n-au cum s-o mai atingă, așadar, relele vieții pe pământ. Noi însă am rămas aici. Va reuși, oare, povestea Iuliei să miște ceva, în sufletul nostru? Vom deveni noi, oare, mai atenți la oamenii fragili, pe lângă care trecem?
A plecat, Iulia noastră – cunoscută sau necunoscută nouă. Am rămas noi, cu o lecție ce ni s-a predat, în cel mai cutremurator mod cu putință….
P.S. Citez, dintr-o postare a Iuliei, într-una din zilele în care speranța îi mai arăta chipul : “ Viața m-a smerit suficient cât sa îmi dau seama ca, deși poate nu voi ajunge niciodată sa ating ceea ce eu numesc normalitate, pot avea o viața buna. Asta am învațat și învăț zilnic din poveștile celorlalți și asta mi-as dori sa știe oricine se confrunta cu un astfel de diagnostic: viața poate fi buna, in ciuda poticnirilor, chiar și cu noi.”
