Am fost și eu marcată de moartea lui Navalnâi, fără să cunosc, mărturisesc, detaliile intime ale luptei sale. Știu doar că s-a pus de-a curmezișul regimului, că a cutezat sa-i înfrunte pe cei de la putere. Poate a avut dreptate, poate nu – am spus doar că nu știu detalii. Pentru mine ceea ce e important, este că a murit un om, că au rămas doliu și lacrimi în urma sa, că există copii cărora , atunci cand strigă “tata!”nu le va mai răspunde nimeni. Bun sau rău, un om a suferit, iar în final a și murit doar pentru că nu a tăcut. Și câți ca el?… Cumva, așa, pe departe, mă regăsesc în astfel de povești – la o scară infinit mai mică, firește. Pentru că nici mie nu îmi place să tac. Culmea este că taman cel, de la care am învățat, in copilărie, să am curajul de a mă ridica împotriva lucrurilor nedrepte – tatăl meu – cu înțelepciunea pe care i-a dat-o vârsta mă sfătuiește acum să fiu prudentă, să gândesc de 10 ori inainte de a deschide gura. “Lumea devenit mult mai rea și mai nedreaptă, e multă prostie și incompetență în jur, iar cei ajunsi conjuctural și fără vreun merit în poziții cheie, sunt dispuși să facă tot ceea ce le stă în putință, pentru a-și elimina adversarii!” – iși motivează tata pasul înapoi…

…Ceea ce spun eu aici, probabil că știți foarte bine și voi. Câtor dintre voi nu li s-a întâmplat să fie “îndepărtati” doar pentru curajul de a deschide gura, criticând pe cineva anume sau o stare de lucruri imposibil de îndurat? De cate ori nu ați strâns din dinți, conștientizând că, pentru a merge mai departe, trebuie să faceți loc în viața voastră compromisului? Și câți ați sucombat, refuzând să-i deschideți acestuia ușa? Îmi amintesc că, aflându-mă la începuturile mele de jurnalist tv, am avut marea șansă să-l cunosc pe Ion Rațiu, ba chiar să-i devin simpatică, in cele câteva intersectări ale noastre, la “Veniti cu noi pe,programul 2” și mai apoi, la “Ceaiul de la ora 5”. Jovialul batranel cu papion a exprimat, țin minte, cea mai elegantă definiţie a democraţiei : „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“. DREPTUL DE A NU FII DE ACORD cu cineva sau cu ceva…pare SF, nu-i așa?… Praful s-a ales de înțelepciunea unor oameni precum distinsul candidat de odinioară la Președinția României și nu contenesc să mă întreb cum ne-ar fi arătat astăzi țara, dacă românii i-ar fi strecurat în urnă numele acestui om?…

A-ți fi teamă să te răzvrătești, atunci când în jurul tău se întâmplă lucruri pe care le consideri a fi potrivnice ție, semenilor tăi, instituției în care lucrezi, orașului tău și nu în ultimul rand, țării, reprezintă, cred, cel mai mare eșec al democrației. A pătimi, pentru că ești altfel sau pentru că gândești altfel decât turma, a fi redus la tăcere, desi toți îți recunosc valoarea, a fi pus la zid sau, în cel mai fericit caz, ignorat de cei, pe care ai cutezat să-i critici – iată pietrele pavajului unui drum care duce la dezastru.

Ceea ce spun eu aici nu are nicio legătură cu Navalnâi. De la el doar am plecat, însă drumurile ne aduc aici, foarte aproape de fiecare din noi, fix în locșorul în care fiecare ne desfășurăm activitatea zi de zi și unde cei ce ne conduc așteaptă de la noi să le acceptăm “regulile jocului”, să ne resemnăm, să tăcem și să nu ieșim din rând. Asta dacă nu ni s-a urât cu binele. Dar, oare, “bine” se numește ceea ce au construit ei în jurul nostru?…