Niciodată nu mi s-au legat mai greu cuvintele. Pietre de moară parcă îmi atârnă de degete, la fiecare apăsare de tastă. Vorbele prind viață greu.. și, de fapt, nici nu știu de unde să încep…Dar voi începe de la două fotografii. Două fotografii, făcute la 4 decenii distanță una de cealaltă. Prima – cu un aparat de fotografiat Smena8, cea de-a doua – cu un iPhone de ultimă generație. Între ele încape o prietenie și-o iubire nemăsurată, între mine și cel de care, de azi, se va vorbi la trecut. Unul din marii poeți ai acestei țări, unul din jurnaliștii săi de excepție. Dar pentru mine nu e nici “poetul genial”, “nici jurnalistul excepțional”. Este Lucian, pur și simplu, așa cum mi-a dat voie să-i spun, încă de la prima noastră întâlnire de priviri…

….Era iarna lui 1983. Aveam puțin peste 20 de ani și o poftă nebănuită de a deveni jurnalist. Ca tata. Arătam ca în poză : bondoacă și încotoșmănată până-n dinți ( pe atunci erau ierni, nu glumă!). De fapt, poza e făcută chiar atunci, pe holurile de marmură ale celei mai mari insituții de presă din România de atunci… “Scăpasem” de la un curs plicticos de Contabilitate și îmi luasem inima-n dinți, suindu-mă în autobuzul 131, direcția “Casa Scânteii”. Îmi propusesem să fac un salt de la ziarul “Viața strudențească”, la care colaboram din anul întâi de facultate, spre presa centrală, presa adevărată. Auzisem că la “Scânteia tineretului” există o echipă puternică de gazetari, condusă de poetul Lucian Avramescu. Nu-l cunoșteam personal, dar îl văzusem la celebrele pe atunci “Serbări ale Scânteii Tineretului”, pe care le conducea, ca amfitrion desavârșit, devenind o replică a deja indezirabilului Adrian Păunescu . Bref. …Am bătut la ușa indicată mie de cineva de pe hol și…am intrat! Poetul era în fundul unei încăperi generoase, la un birou uriaș, sufocat de munți de hârtii; pe la birourile din jur erau câțiva tineri, ale căror nume urmau să devina, peste ani, cele ale unor mari oameni de presă ai României. Șeful lor și-a ridicat ochii din hârtii, m-a măsurat cu privirea ( atât cât se vedea din mine) și a așteptat să glăsuiesc. Nu mai știu ce am spus atunci și nici cum am spus, cert este că , după vreo 20 de ani, când mi-a devenit colaborator permanent la “Ceaiul de la ora 5”, Lucian își amintea despre acea zi cu următoarele vorbe, pe care le rostea cu orice prilej : la aniversări, la lansările cărților mele (unde era nelipsit), in cercul nostru de prieteni comuni : “Țin minte că ai apărut în pragul ușii, încotoșmănată ca în Siberia, cu niște ochi mari și rotunzi, cu care m-ai dat gata de la început, iar apoi ai mitraliat ceva, legat de dorinta ta de a scrie la ziar..” Nu mai știu ce anume mi-a răspuns Lucian, știu doar că mi-a dat o temă pentru a doua zi, ceva care m-a făcut să ratez vreo două seminare, alergând pe holurile ASE-ului în căutarea de studenți străini. Era un subiect legat de ei, de trăirile lor, de felul în care i-a primit România, de planurile lor de viitor… A doua zi, reportajul era pe masa lui Lucian, dactilografiat de mine la mașinuța cumpărată din prima bursă de student, și avea, pe lângă interviurile cu africani, arabi și sudamericani, cam tot ceea ce-i trebuia : un “intro” inspirat și un final lacrimogen. Lucian l-a citit cu atenție și m-a privit lung ( simțeam cum mă preling spre parchetul scârțâietor al încăperii , spunându-mi în gând : “Hait, sigur nu i-a plăcut!”) . Dinspre Lucian a venit însă verdictul : “ Nu e rău deloc. Ba e chiar foarte bun. Gata! De mâine scrii pentru noi! “

…A doua fotografie s-a întâmplat anul acesta, într-o zi de 13. Urăsc zilele de 13, dar am acceptat cu bucurie invitația lui Lucian de a participa la lansarea ultimei sale cărți, dedicată unor iluștri reprezentanți ai medicinei românești. Invitația mi-a fost lansată de Giorgiana, soția sa, pentru că Lucian nu mai putea , de o vreme, sa vorbească. O maladie haină mușcase din bărbatul frumos și impunător de altădată, lovindu-l, întru început, cu cea mai grea osândă pe care o poate primi un om născut pentru a le vorbi semenilor săi : de aproape doi ani, Lucian era mut. Ca o lebădă, cum spunea cineva. Iar trecerea timpului, în loc să-i ia această povară de pe trup, îi mai adăuga, treptat, noi și noi limitări. Membrele inferioare începuseră să nu-l mai slujească, singurele care îi ramăseseră fidele, în afara iubitoarei sale jumătăți de viață, erau degetele. Prin ele si prin tastele calculatorului, Lucian își păstra legătura cu lumea. Continua să ardă….

A fost o lansare atipică. Și nu locul său o făcea să fie așa : nu era primul eveniment întâmplat în curtea sa de la Sângeru, devenită “Muzeu al pietrei”. Ci faptul că de la lansare a lipsit însuși “motivul” său și cel care trebuia să-i fie amfitrion. Șubrezit de nemiloasa maladie, Lucian a rămas înlăuntrul casei sale, ferit de ochii mulțimii, mestecându-și neputincios soarta ; a ieșit cu greu, la un moment dat, pe balcon, pentru a arunca o privire către oamenii dragi, ce vorbeau despre el, dedesubt…In rest, cei câțiva cu adevărat apropiați, au avit permisiunea de a urca la el, pentru a-i da o imbrățișare și a primi, în schimb, privirea sa mută , adunând un ocean de disperare. Țin minte că îl rugasem cu cateva zile înainte pe Lucian ( în scris, firește), să-mi prefațeze ultima carte, cea care urma să apară în această toamnă. Lucian mi-a însoțit, de altfel, fiecare izbândă literară, arogându-și cu
siguranță, în sufletul său ( pe bună dreptate), o micuță “cotă-parte” din succesul meu…Însă 13 august era despre cartea lui. Cu umorul care îmi va însoți veșnic amintirile legate de el și cu un scris chinuit, care i-a luat o veșnicie, Lucian mi-a acordat, pe cartea pe care i-am întins-o, un autograf absolut neobișnuit ( îl redau alăturat, în fotografie) : promisiunea de a-mi scrie prefața cerută și de a mi-o trimite in două zile, chiar la aniversarea lui, pe 15 august. Ca pe un soi de cadoul al său pentru mine, de ziua lui. Instantaneul surprins nu mai știu nici eu de cine, chiar în momentul comiterii acelui “autograf” pe cartea sa , a devenit, iată, ultima mea fotografie cu poetul Lucian Avramescu….

Între cele două fotografii se înghesuie , cum spuneam, 4 decenii. Și multă dragoste. Dragoste de el, ca mentor al meu. Dragoste de el, ca martor al începuturilor mele. Dragoste de el, ca poet care mă impresiona prin fiecare vers al său. Dragoste de el, ca impecabil vorbitor, născut pentru a le transmite oamenilor emoții nebănuite. Dragoste de el, ca gazetar implicat, conectat la lume prin toate fibrele sale și atât de fin observator al vieții de primprejurul său. Dragoste de el, ca… EL – bărbat frumos și cu lipici la femei, pe care știa să le cocoațe pe toate culmile iubirii, venerându-le apoi în poezii ce-ți tăiau răsuflarea…

Lucian mi-a amprentat evoluția în cele mai importante momente ale acesteia. Mi-a mâgâiat pe creștet copiii, pe tatăl unuia dintre ei aducându-mi-l chiar el în viață ( lucru pentru care am apucat să-i spun că-l iert…). Mi-a “nășit” toate cărțile apărute, nelipsind de la nicio lansare ( cu excepția celei de anul trecut, motivată de muțenia sa) , mi-a înobilat, prin prezența sa, nenumărate formate de televiziune, mi-a cunoscut și iubit părinții, mi-a ușurat momentele delicate ale vieții, folosind experiența momentor delicate ale propriei sale vieți.

…Scriu și plâng. Plâng, nu pentru că plecarea lui Lucian m-ar fi luat prin surprindere. Știam că urmează, o intrebam des pe Giorgiana ce mai face Lucian, cum este, dacă pot să ajut cu ceva. Comit o indiscreție și redau unul din răspunsurile sensibilei făpturi, care a dus pe umerii săi crucea barbatului iubit: “Bună, Marina! Mi-ar plăcea să-ți dau vești bune, dar nu am. Fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire, pe care soțul meu o poartă cum puțini ar reuși. Nu exagerez și nici n-am să intru în detalii. Boala asta e cumplită. Mori în fiecare zi câte puțin. Îți ia tot, mai puțin mintea! E greu, e dureros, dar nu încetăm să sperăm și să ne rugăm. Îți mulțumim pentru gândurile bune, știm că ești acolo! Te îmbrățișăm cu drag și sperăm că la tine e mai luminos!”

….Acum nu mai e nici la mine “luminos”. Pentru că s-a stins una din luminile care mi-au vegheat calea…

Drum bun către stele, Lucian…