Marina Almășan, prefață la cartea „Scrisoare către tine”: Adevăratele iubiri nu mor niciodată

marina a 4

Adevăratele iubiri nu mor niciodată. O susțin cei ce le-au trăit, cei ale căror suflete-pereche au plecat către stele, însă doar pentru a-i aștepta acolo pe primii, într-o altă dimensiune, într-o altă viață. Nu mi-e străin subiectul, ba chiar îmi este foarte aproape de suflet și poate de aceea m-am numărat printre cititorii constanți ai Giorgianei și ai “scrisorilor” sale. Dar motivul este și altul, unul și mai “subiectiv”: Lucian Avramescu nu a fost numai unul dintre scriitorii mei preferați, ci și unul din mentorii care mi-au netezit drumul spre ceea ce ulterior am devenit. Iubindu-l în taină, cum cred că a făcut orice femeie care a apucat să-i stea în preajmă, mi-a fost drag tot ce făcea Lucian: scrierile sale, harul său de povestitor, vitejia sa în lupta cu vremurile, până și povestea iubirii sale din urmă – cea cu frumoasa și delicata Giorgiana.

Acesteia i-am fost solidară, emoțional, în toată lupta aceea acerbă, pe care a dus-o cu blestemul căzut peste familia lor, odată cu îmbolnăvirea lui Lucian. Nu de puține ori m-am întrebat, cum poate duce o ființă atât de fragilă, o povară atât de grea? Dar dragostea face minuni, nu-i așa? Iar acolo chiar era vorba de iubire. Una care, iată, a traversat barierele dintre Lumi. Șirul scrisorilor pe care Giorgiana i le-a trimis Lucianului său, mustește de iubire. După ani de zile în care viețile lor s-au întrepătruns, clipă de clipă și deși “finalul” poveștii devenise demult previzibil și diagnosticat, desprinderea a fost cruntă. Desprinderea “fizică”, subliniez, întrucât cea sufletească nu cred a se întâmpla vreodată.

În epistolele sale către plecata iubire, Giorgiana îi povestește, proaspăt și cu lux de amănunte, drumul anevoios pe care a rămas să-l parcurgă, de una singură. Desigur, în apropiere se va afla mereu Luciana, rodul dragostei lor, însă nici măcar iubirea pentru copil nu va reuși niciodată, cred, s-o compenseze pe cea pentru sufletul pereche.

Cu detaliul jurnalistic prezent în fiecare clipă ( talentul maestrului a amprentat-o certamente pe tânăra scriitoare), Giorgiana îi povestește lui Lucian “viața de după el”: la început, epistolele sunt sugative ce adună în ele lacrimile de nestăvilit pe care despărțirea i le-a așezat în ochi. Viața pare de netrăit, după plecarea lui Lucian. Fiecare colțișor din jur îi amintește Giorgianei de viața lor împreună, încărcată de întâmplări frumoase și emoții inspiraționale. Apoi, pe măsură ce Timpul își începe procesul de vindecare ( cel puțin aparentă) a rănilor, scrisul devine mai calm, mai relaxat, mai matur aș zice ( și mă refer inclusiv la maturitatea literară). Rămâne însă încărcat cu aceleași nostalgii dar și cu aceeași credință că “adrisantul” scrisorilor le primește pe acestea din urmă și că ele îi satisfac curiozitatea firească – de jurnalist și de tată de familie – de a ști ce se întâmplă în urma sa.

Giorgiana îi oferă soțului său, pe un ton foarte familiar ( este unul din motivele pentru care cartea se citește atât de ușor, dar obligatoriu cu batista prin preajmă!) informații despre cele lăsate pe pământ: despre gospodăria lor și “viața” fascinantului Muzeu al Pietrei – una din marile izbânzi ale poetului – despre Luciana și complicata vârstă a adolescenței, pe care o traversează, iată, fără să-și aibă alături tatăl, despre cunoștințele lor comune – oameni buni și răi ( de regulă buni, căci Giorgiana are mai mereu o atitudine pozitivă), în fine, despre întâmplările – mai importante sau mai mărunte – din viața scriitoarei.

Este atâta firesc și atâta emoție în fiecare istorisire a Giorgianei! Și, subtil, ea ne face martoră, de fapt, nu numai la viața sa “de după Lucian”, ci la povestea de iubire pe care au trăit-o împreună. Căci fiecare clipă prezentă, fiecare episod din viața sa sunt legate, cu fire nevăzute, de clipe din trecut, petrecute împreună. Fiecare întâmplare de azi, trezește amintirile vieții de ieri. Giorgiana iși imaginează până și reacțiile pe care le-ar fi avut Lucian, în cutare situație, cuvintele pe care le-ar fi rostit. Îi cere sfaturi, își mărturisește neliniștile, imaginându-și cât de ușor ar fi fost totul, dacă Lucian ar fi fost alături de ea.

Deși Destinul l-a repartizat într-un birou așezat între stele, Lucian nu va pleca niciodată de lângă Giorgiana. Îi va veghea inclusiv “mersul literar”, ai cărui primi pași i i-a ghidat cu aceeași atenție și seriozitate cu care mi i-a luminat și mie. Doar că de data aceasta a fost mereu prezent, în plus, si farul iubirii. Al unei mari iubiri, care nu se va stinge niciodată.

Închei cu un citat din carte, care vorbește mai mult decât toată prefața mea : “Te rog, fie-mi aproape! Constat că și de la distanța asta ce ne separă, tot pe tine mă bazez. Luminează-mi gândul, ajută-mă să aleg calea corectă, să fac ce-ai fi făcut tu. Eu cam bănuiesc ce-ai fi făcut, dar mie îmi lipsește curajul, precum știi. Poate am să-l dobândesc!”

Parteneri